Poezia şi proza tânărului Eminescu
constituie tot atâtea proiecţii, măşti, avataruri lirico-dramatice şi
filosofice ale autorului însuşi. Personaje ca Toma Nour, Ioan (din romanul Geniu pustiu, tradus de regretatul Marin
Mincu prin „Genio desolato“), Andrei Mureşanu sau Horia, care întrupează atât
tentativa titanică sau luciferică a demonului romantic, răzvrătit, cât şi căutarea
absolutului (în povestirea de inspiraţie fantastică Sărmanul Dionis, o natură faustică, un metafizician interesat de
necromanţie, de astrologie, ispitit de regresiunea în timp, dat şi de
ascensiunea cosmică, sursă mitopoetică a „magului călător printre stele“). Dicţiunea
acestui tip de erou este una eclectică, reflectând elanul autorului autodidact şi
totodată patosul lui cognitiv.
Dincolo de proza fantastică, adeseori
specioasă, poetul abordează marile idei ale poeticii visului romantic (Mortua est, Memento mori etc.). Cititor
pasionat al filosofiei lui Kant şi Schopenhauer, dă viaţă unui personaj precum
Ieronim (în nuvela Cezara), un tânăr şi
fascinant ascet sceptic, al cărui crez este debarasarea de instincte în
favoarea unei purităţi supraomeneşti, vecină cu absolutul sub raza imaculată a
primordiilor. Avem astfel o cheie a esteticii romantismului, a expansiunii
cosmice şi a delirului uranic, al retragerii în insula paradisiacă (a lui
Euthanasius) şi a dorului dispersiei-mistuirii în totul şi în nimic – cupio dissolvi – (a se vedea textul
poetic Rugăciunea unui dac).
Viziunea îndurerată a lui Eminescu, întrevăzută
în legile istoriei şi universului, îşi găseşte mângâiere fie în „naţiune şi
religiune“, fie în mit („cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări“) sau
în iubire, tot atâtea nuclee ale creativităţii în contra „geniului morţii“, a
nefiinţei, a himerelor. Tânărul Eminescu nu pregetă să facă din vis un mijloc
de abolire a timpului şi a spaţiului, fapt dovedit de cronovoiajul călugărului
Dan, pasionat de cabala şi metempsihoză. Stilul poetului, dar mai ales al
prozatorului, încă în căutare de sine, adesea digresiv şi obscur, se iluminează
într-o primă, fundamentală revoluţie a limbajului, vizibilă în marea stagiune a
poeziei erotice (începând cu Venere şi
Madonă) şi nu numai. O temă înrudită va fi cea a meditaţiei filosofice şi a
ironiei romantice. Poeziile sale de dragoste, a căror geneză se poate regăsi
uneori în experienţele personale, capătă accentele adoraţiei nemărginite,
supraomeneşti, ca de pildă îndrăgostiţii care în timp ce populează realitatea
tangibilă, decolează în oniric, în magie cosmică, în vârsta de aur. (Freamăt de codru, Floare albastră, Dorinţa,
Sonetele, Sara pe deal, De câte ori iubito, Atât de fragedă etc.). Sunt
cunoscutele titluri ale unor giuvaere melodice care însoţesc ca un sublim ecou
vitalul, elegiacul dor – tensiune a
idilei şi a nuntirii, a dispersiunii-mistuirii în armonia şi în esenţa autentică
a lumii.
Climate şi stări sufleteşti, aceleaşi
dintotdeauna şi totuşi irepetabile, aventură şi pătimire, solitudine, despărţire,
bucurie şi fericire împărtăşită, luciditate, frustrare, iubire şi moarte,
iluzie şi desvrăjire (Venere şi Madonă,Scrisoarea IV, V) alcătuiesc un
compendiu al dorului eminescian (al
acelei nestăpânite dorinţe-nostalgii, care are echivalent doar în portughezul saudade).
De la poeziile epice (amintim că balada,
doina, alături de basm, au fost primele forme ale literaturii noastre
folclorice), ample, strălucite inclusiv prin prozodia lor clasică, ai căror
protagonişti sunt omul de ştiinţă-filosof (Scrisoarea
I), literatul (Scrisoarea II),
patriotul (Scrisoarea III), îndrăgostitul(Scrisoarea IV şi Scrisoarea V), geniul supraomenesc atras
de o fiinţă omenească (Luceafărul),
care pun în scenă absolutul moral şi estetic în ciuda degradării valorilor şi
moravurilor epocii, până la dorul dispariţiei în etern: „şi-n stingerea eternă
dispar fără de urmă“ – supremul ţel în Nirvana budistă (textul poetic Rugăciunea unui dac) nu e decât un pas.
Ingeniozitatea contrastivă a metaforelor
dotate cu virtuţi aforistice perfecţionează viziunea poetului, capabil să
descrie moartea timpului, a cosmosului şi a logosului, şi totodată să picteze
eterna dimineaţă a creaţiei. Artistului dezamăgit de nulitatea contemporanilor
săi, împresurat de detractori şi adversari groteşti (în plan politic, erotic,
etic) nu-i rămâne altă cale de ales decât recursul mitopoetic, id est proiecţia ideală a patriei şi a
naţiunii, a „sfintelor firi vizionare“, la sânul cărora accentele exilulului său
pământesc se estompează, convertindu-se în legendă, seninătate, vis paseist.
Adevăratul triumf al poetului va avea loc
însă în lumea ideilor, deplina sa maturitate expresivă fiind reperabilă în
poemul Iperione (1883), o sinteză a
creaţiei eminesciene. Aici poetul-albatros îşi desface aripile în toată
magnifica lor amplitudine. Metafora revelatorie a capodoperei este tocmai
decolarea-desprinderea mântuitoare a geniului (Hyperion) de labila contingenţă
întrupată de pământeana Cătălina. Dubla valenţă angelo-demonică, fiinţa
nemuritoare a Luceafărului blând o
determină pe frumoasa fată visătoare de aştri să renunţe la acea relaţie
imposibilă. Resemnată, îşi recunoaşte propria fatalitate biologică de
muritoare, şi acceptă curtea pe care i-o face aproapele ei muritor, nu altul
decât Cătălin, viclean copil de casă.
Fata de care întâmplător se îndrăgostise
Hyperion reprezintă cercul strâmt,
complotul uman, istoric şi ontologic, de-a dreptul comic şi meschin în comparaţie
cu destinul supraomenesc al lui Hyperion. Marin Mincu scrie în studiul său
„Dilema eminesciană“: „Cătălina posedă viaţă efemeră şi moarte eternă. Hyperion
posedă viaţă eternă şi doreşte moartea efemeră şi ipotetică a iubirii. Cătălina
este o muritoare pentru Hyperion. Hyperion este un mort pentru Cătălina“ (…)
Dialogul lor cuprinde, inconştient, dilema romantică a esenţei vieţii şi a morţii“.
Încrezător în conştiinţa care este prin sine
însăşi propria lume, aptă aşadar să genereze visul poetic şi estetica formei,
Eminescu regăseşte esenţa vieţii, Tat
twam asi (în sanscrită – tu eşti fiinţa – izvor, purtătoare de noimă), la
confluenţa Upanişadelor cu filosofia kantiană.
Conservator prin vocaţie, dar şi datorită
lecturilor budhiste şi kantiene care legitimau suveranitatea ierarhiilor şi a
elitelor, a caracterelor puternice menite să-şi stăpânească instinctele,
pasiunile şi răzvrătirile adesea iraţionale şi violente, Mihai Eminescu se face
simţit nu numai în întoarcerea lui Hyperion la esenţa sa autentică de gândire ce se gândeşte, ci şi în înţelepciunea
Cezarului, unul din protagoniştii poemului „Împărat şi proletar“: pentru acesta
nu există decât legea morală lăuntrică ce exclude furia răzbunătoare şi
egalitaristă, pragmatismul şi contingenţa.
Deturnarea
retorică a planului semantic, premeditată de autor, a generat confuzia de
apartenenţă a celor două conştiinţe, cea empirică a proletarului şi cea
transcendentă a Cezarului, în care trebuie să recunoaştem sensibilitatea
formelor intuitive şi gândirea etică şi morală a poetului, precum şi conceptele
apriorice de spaţiu–timp–cauzalitate care au marcat întreaga operă a lui
Eminescu. 
