Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Desprinderea de "cercul strâmt"

Viața Medicală
Geo VASILE marţi, 17 ianuarie 2012

În pragul aniversării naşterii lui Mihai Eminescu – devenită, de anul trecut, Zi Naţională a Culturii –, dl Geo Vasile descoperă omul din spatele operei literare, la rubrica Lecturi particulare.

 

   Poezia şi proza tânărului Eminescu constituie tot atâtea proiecţii, măşti, avataruri lirico-dramatice şi filosofice ale autorului însuşi. Personaje ca Toma Nour, Ioan (din romanul Geniu pustiu, tradus de regretatul Marin Mincu prin „Genio desolato“), Andrei Mureşanu sau Horia, care întrupează atât tentativa titanică sau luciferică a demonului romantic, răzvrătit, cât şi căutarea absolutului (în povestirea de inspiraţie fantastică Sărmanul Dionis, o natură faustică, un metafizician interesat de necromanţie, de astrologie, ispitit de regresiunea în timp, dat şi de ascensiunea cosmică, sursă mitopoetică a „magului călător printre stele“). Dicţiunea acestui tip de erou este una eclectică, reflectând elanul autorului autodidact şi totodată patosul lui cognitiv.
   Dincolo de proza fantastică, adeseori specioasă, poetul abordează marile idei ale poeticii visului romantic (Mortua est, Memento mori etc.). Cititor pasionat al filosofiei lui Kant şi Schopenhauer, dă viaţă unui personaj precum Ieronim (în nuvela Cezara), un tânăr şi fascinant ascet sceptic, al cărui crez este debarasarea de instincte în favoarea unei purităţi supraomeneşti, vecină cu absolutul sub raza imaculată a primordiilor. Avem astfel o cheie a esteticii romantismului, a expansiunii cosmice şi a delirului uranic, al retragerii în insula paradisiacă (a lui Euthanasius) şi a dorului dispersiei-mistuirii în totul şi în nimic – cupio dissolvi – (a se vedea textul poetic Rugăciunea unui dac).
   Viziunea îndurerată a lui Eminescu, întrevăzută în legile istoriei şi universului, îşi găseşte mângâiere fie în „naţiune şi religiune“, fie în mit („cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări“) sau în iubire, tot atâtea nuclee ale creativităţii în contra „geniului morţii“, a nefiinţei, a himerelor. Tânărul Eminescu nu pregetă să facă din vis un mijloc de abolire a timpului şi a spaţiului, fapt dovedit de cronovoiajul călugărului Dan, pasionat de cabala şi metempsihoză. Stilul poetului, dar mai ales al prozatorului, încă în căutare de sine, adesea digresiv şi obscur, se iluminează într-o primă, fundamentală revoluţie a limbajului, vizibilă în marea stagiune a poeziei erotice (începând cu Venere şi Madonă) şi nu numai. O temă înrudită va fi cea a meditaţiei filosofice şi a ironiei romantice. Poeziile sale de dragoste, a căror geneză se poate regăsi uneori în experienţele personale, capătă accentele adoraţiei nemărginite, supraomeneşti, ca de pildă îndrăgostiţii care în timp ce populează realitatea tangibilă, decolează în oniric, în magie cosmică, în vârsta de aur. (Freamăt de codru, Floare albastră, Dorinţa, Sonetele, Sara pe deal, De câte ori iubito, Atât de fragedă etc.). Sunt cunoscutele titluri ale unor giuvaere melodice care însoţesc ca un sublim ecou vitalul, elegiacul dor – tensiune a idilei şi a nuntirii, a dispersiunii-mistuirii în armonia şi în esenţa autentică a lumii.
   Climate şi stări sufleteşti, aceleaşi dintotdeauna şi totuşi irepetabile, aventură şi pătimire, solitudine, despărţire, bucurie şi fericire împărtăşită, luciditate, frustrare, iubire şi moarte, iluzie şi desvrăjire (Venere şi Madonă,Scrisoarea IV, V) alcătuiesc un compendiu al dorului eminescian (al acelei nestăpânite dorinţe-nostalgii, care are echivalent doar în portughezul saudade).
   De la poeziile epice (amintim că balada, doina, alături de basm, au fost primele forme ale literaturii noastre folclorice), ample, strălucite inclusiv prin prozodia lor clasică, ai căror protagonişti sunt omul de ştiinţă-filosof (Scrisoarea I), literatul (Scrisoarea II), patriotul (Scrisoarea III), îndrăgostitul(Scrisoarea IV şi Scrisoarea V), geniul supraomenesc atras de o fiinţă omenească (Luceafărul), care pun în scenă absolutul moral şi estetic în ciuda degradării valorilor şi moravurilor epocii, până la dorul dispariţiei în etern: „şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă“ – supremul ţel în Nirvana budistă (textul poetic Rugăciunea unui dac) nu e decât un pas.
   Ingeniozitatea contrastivă a metaforelor dotate cu virtuţi aforistice perfecţionează viziunea poetului, capabil să descrie moartea timpului, a cosmosului şi a logosului, şi totodată să picteze eterna dimineaţă a creaţiei. Artistului dezamăgit de nulitatea contemporanilor săi, împresurat de detractori şi adversari groteşti (în plan politic, erotic, etic) nu-i rămâne altă cale de ales decât recursul mitopoetic, id est proiecţia ideală a patriei şi a naţiunii, a „sfintelor firi vizionare“, la sânul cărora accentele exilulului său pământesc se estompează, convertindu-se în legendă, seninătate, vis paseist.
   Adevăratul triumf al poetului va avea loc însă în lumea ideilor, deplina sa maturitate expresivă fiind reperabilă în poemul Iperione (1883), o sinteză a creaţiei eminesciene. Aici poetul-albatros îşi desface aripile în toată magnifica lor amplitudine. Metafora revelatorie a capodoperei este tocmai decolarea-desprinderea mântuitoare a geniului (Hyperion) de labila contingenţă întrupată de pământeana Cătălina. Dubla valenţă angelo-demonică, fiinţa nemuritoare a Luceafărului blând o determină pe frumoasa fată visătoare de aştri să renunţe la acea relaţie imposibilă. Resemnată, îşi recunoaşte propria fatalitate biologică de muritoare, şi acceptă curtea pe care i-o face aproapele ei muritor, nu altul decât Cătălin, viclean copil de casă.
   Fata de care întâmplător se îndrăgostise Hyperion reprezintă cercul strâmt, complotul uman, istoric şi ontologic, de-a dreptul comic şi meschin în comparaţie cu destinul supraomenesc al lui Hyperion. Marin Mincu scrie în studiul său „Dilema eminesciană“: „Cătălina posedă viaţă efemeră şi moarte eternă. Hyperion posedă viaţă eternă şi doreşte moartea efemeră şi ipotetică a iubirii. Cătălina este o muritoare pentru Hyperion. Hyperion este un mort pentru Cătălina“ (…) Dialogul lor cuprinde, inconştient, dilema romantică a esenţei vieţii şi a morţii“.
   Încrezător în conştiinţa care este prin sine însăşi propria lume, aptă aşadar să genereze visul poetic şi estetica formei, Eminescu regăseşte esenţa vieţii, Tat twam asi (în sanscrită – tu eşti fiinţa – izvor, purtătoare de noimă), la confluenţa Upanişadelor cu filosofia kantiană.
   Conservator prin vocaţie, dar şi datorită lecturilor budhiste şi kantiene care legitimau suveranitatea ierarhiilor şi a elitelor, a caracterelor puternice menite să-şi stăpânească instinctele, pasiunile şi răzvrătirile adesea iraţionale şi violente, Mihai Eminescu se face simţit nu numai în întoarcerea lui Hyperion la esenţa sa autentică de gândire ce se gândeşte, ci şi în înţelepciunea Cezarului, unul din protagoniştii poemului „Împărat şi proletar“: pentru acesta nu există decât legea morală lăuntrică ce exclude furia răzbunătoare şi egalitaristă, pragmatismul şi contingenţa.
   Deturnarea retorică a planului semantic, premeditată de autor, a generat confuzia de apartenenţă a celor două conştiinţe, cea empirică a proletarului şi cea transcendentă a Cezarului, în care trebuie să recunoaştem sensibilitatea formelor intuitive şi gândirea etică şi morală a poetului, precum şi conceptele apriorice de spaţiu–timp–cauzalitate care au marcat întreaga operă a lui Eminescu.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC