Apariția
unei monografii dedicate unei personalități medicale este totdeauna binevenită,
pentru că ne readuce în față imagini cu părintii noștri spirituali, cu cei care
au făcut parte din elitele noastre. Ca în toate sau aproape toate situațiile
similare, aceste monografii sunt scrise de un elev al maestrului, de un urmaș
la catedră, sau la clinică, de cineva care și-a petrecut aproape toată viața
alături de acesta. Așa avem în bibliotecile noastre cărți pe care le iubim
despre Constantin Severeanu, Thoma Ionescu, Ernest Juvara, Iuliu Hațieganu,
Iacob Iacobovici și mulți alții din toate specialitățile medicinei.
De
data aceasta, prof. dr. Mihai Ghiur ne-a dăruit o frumoasă monografie dedicată
profesorului său, Florian Mandache. Vechi slujitor al chirurgiei și al neamului
românesc, prof. dr. Mihai Ghiur a venit de dincolo de Prut prin furtunile
năpraznice ale istoriei și a fost integrat cu inima și cu sufletul în școala
lui Florian Mandache. În medicină, ramurile nu pot uita trunchiul pe care au
crescut, iar trunchiul nu poate uita rădăcinile din care își trage seva.
Profesorul Mihai Ghiur este o ramură robustă din trunchiul maestrului său, care
la rândul său avea rădăcinile în antemergătorul său, Traian Nasta, acesta în
Iacob Iacobovici și amândoi în părinții Toma Ionescu și Constantin Severeanu.
Prof.
dr. Mihai Ghiur și dr. Luminița Ghiur au făcut un efort cărturăresc remarcabil
adunând materialul acestei monografii pentru ca generația actuală de chirurgi
să-l poată lectura spre aducere aminte. Aici aducerea aminte are un sens cu
mult mai profund, căci spitalul în care au trudit un secol și jumătate
înaintașii noștri a dispărut de pe harta României într-o clipă de fracturare a
istoriei. Este vorba despre Spitalul Brâncovenesc, operă de patrimoniu a
medicinei românești. Despre acesta, autorii ne aduc un mănunchi frumos de
informații, lăsând să ne treacă prin fața ochilor chipurile Saftei Brâncoveanu,
ctitor (al cărei bust a fost mutat la Muzeul Municipiului București în anul
1984, când i s-a dărâmat opera), Dimitrie Sachelarie, primul medic al
spitalului (adus de la Viena), chirurgul I. Prazelt, Nicolae Kalinderu,
Theophile Gluck, doctorul Wilhelm Kremnitz (medic personal al Regelui Carol I
și soțul lui Mite Kremnitz apropiată a lui Mihai Eminescu), oculistul Nicolae
Manolescu, Ștefan Nicolau (divizia medico-contagioasă), Paul Petrini
(internist), Cristea Buicliu, Constantin Levaditi, Dimitrie Gerota, C. Poenaru
Căplescu, Victor Gomoiu, Ernest Juvara, Iacob Iacobovici, Constantin Andreoiu,
Gheorghe Bălțăceanu, Epaminonda Hristi, Marius Teodorescu, ortopezii Alexandru
Rădulescu, Oleg Medrea, Dinu Antonescu, N. Gorun, Dem Teodorescu și mulți
alții.
Printre
ei se numără și prof. dr. Florian Mandache, absolvent al Facultății de Medicină
din București în anul 1947, crescut în școala lui Traian Nasta, cel ce a pus
bazele chirurgiei rectale în țara noastră. De la el s-a „molipsit” și
îndrăgostit tânărul medic Florian Mandache de chirurgia colorectală. În anul
1947 s-a clasat primul la primariatul în chirurgie, iar în 1957 a ajuns șeful
Clinicii de Chirurgie de la Spitalul Brâncovenesc. Aici a format un grup de
discipoli, mulți dintre ei cunoscuți ca autori de lucrări științifice de
referință, de tratate medicale sau manuale pentru învățământ, ca dascăli sau
cercetători renumiți.
Afirmarea
profesorului Mandache pe plan național a fost mai dificilă decât pe plan
internațional. Așa s-a întâmplat și cu alte mari valori ale chirurgiei
naționale care prezidau congrese mondiale, iar procedeele lor erau în vogă pe
meridianele culturale medicale ale lumii: prof. dr. Dan Gavriliu – autor al
procedeului „Gavriliu” de esofagoplastie –, prof. dr. Ion Chiricuță și
chirurgia marelui epiploon, prof. dr. Dumitru Burlui și chirurgia
hepatobiliară.
Prof.
dr. Florian Mandache a adus contribuții majore în chirurgia colorectală,
recunoscute de Societatea Internațională de Chirurgie colorectală
(Philadelphia, SUA), Academia Națională de Medicină a Republicii Franceze (care
i-a acordat distincții în 1975 și 1983) și de Societatea de Chirurgie din
Berlin. Aceste aprecieri au fost din păcate puțin sau deloc difuzate în țară.
Asta nu i-a împiedicat pe oamenii de știință germani să-i traducă monografia de
800 de pagini cu 400 de figuri „Die Chirurghie des Rektums”, care a apărut la
Berlin în 1974. Tehnica sa originală de „rezecție rectosigmoidiană prin
intubație abdomino-intraanală, cu conservarea mucoasei anale și anastomoză
colo-(ileo)-anală sau rectală fără sutură” s-a bucurat de o mare recunoaștere
începând cu anul 1954, când a publicat-o în revista „Chirurgia”. În 1959,
tehnica a fost prezentată în „La Presse Médicale”.
Personal
l-am apreciat pe prof. dr. Florian Mandache pentru cercetările din domeniul
șocului – el fiind primul din lume care a descris fenomenul de „băltire”,
devenit „pooling” la anglosaxoni. Importante sunt și cercetările sale de
ablație a medulosuprarenalei sau de reducere a secreției gastrice pe diferite
căi chirurgicale. Este printre primii din lume care au arătat efectele
secundare ale vagotomiei practicate în ulcer. Multe din cercetările sale au
fost marginalizate, deși puteau fi puncte de plecare spre noi orizonturi,
întrucât principiile emise s-au dovedit valabile.
La
rândul său, autorul monografiei – prof. dr. Mihai Ghiur – este unul dintre
marii noștri chirurgi. După dispariția Spitalului Brâncovenesc și mai ales după
moartea profesorului Mandache a trăit vremurile dispersiei unei școli, ale
pulverizării unei istorii, ale îngropării unui monument de spiritualitate al
purtătorilor de halate albe. De aceea, glasul său din acest strigăt peste timp
trebuie ascultat. Nu trebuie să-l uităm pe profesorul Florian Mandache, iar
această lucrare trebuie așezată la loc
de cinste și transmisă din generație în generație, celor care vor veni după
noi.