Nu trebuie să fii pasăre migratoare ca să
porneşti în necunoscut după un ubi bene ipotetic
când, în locul pe care-l ştiai cuib rostuit, prinde să bată viforul bezmetic al
sărăciei lucii, al nesiguranţei pentru ziua de mâine (ba chiar şi de poimâine)
a adultului care eşti şi de care depinde viaţa copiilor tăi. Şi-apoi, păsările
migratoare pleacă doar spre a se întoarce, iar şi iar, la cuibul ştiut de sub
cerul care ne cunoaşte şi unde se simt „acasă“. Între cele două tărâmuri – cel
cu soare de împrumut şi cel cu primăveri şi veri, ploaie şi mireasmă de floare,
greu şi trudă, beţie a primului pas, se întinde calea lungă şi plină de
primejdii ca un păienjeniş de geruri cu tot atâtea forme de neiubire, de umilinţe
şi amaruri.
Scriitoarea Aurelia Corbeanu face o radiografie a sufletului unor „păsări
migratoare“ – fiinţe omeneşti nedeprinse nici cu zborul, nici cu mersul pe ape
(pe care-l vor fi ştiut cândva, în anii inocenţei), nici cu soarele poleit al
lumii în care nu vor intra decât pe scara din dos, cea rezervată slugilor din
veac de veac. Ancorat în realitatea cea mai neîndurătoare a prezentului din
lumea noastră, ca o rătăcire într-un pustiu de patimi şi alienare, romanul PĂSĂRI MIGRATOARE (ed. Tiparg, 2012),
este o mărturie lucidă şi veridică, făcută însă cu tandreţe de omul Aurelia
Corbeanu, scriitoare pentru care sufletul omenesc rămâne o carte mereu deschisă
ochilor noştri îmbiaţi să vadă, sufletului nostru somat să judece atunci când
raţiunea se împotmoleşte a neputinţă.
Traiectoria pe care-şi conduce personajele –
toate femei, toate mânate de sărăcie departe de casă, de părinţi, de copii, de
soţi – se înscrie între satul Cerbureni – Liban – Spania – Cerbureni…
Cine sunt „migratoarele“? O studentă la
medicină, care, înainte de a pleca în necunoscut, urmând chemarea de cântec de
sirenă a unui fost iubit/coleg libanez, îşi abandonează pruncul abia născut la
uşa unei vile somptuoase (în speranţa că locatarii sunt chiar oameni… numai că
bogăţia nu prea rimează cu iubirea de oameni), o tânără mamă (cu soţ şi copil
de un an şi şapte luni rămaşi acasă), o logodnică doritoare să strângă bani
pentru casă şi nunta cu alesul ei (plecat şi acesta la muncă prin străinătăţuri,
cu acelaşi dor), o frumoasă „cu corp de zeiţă, privire penetrantă cu străluciri
de stea albastră şi mişcări de odaliscă“, o fragilă taciturnă a cărei minte părea
„a călători prin alte sfere“. Acestea toate vor merge „să danseze frumos“ (plus
ce-o mai însemna statutul lor de „Fleurs de Hassan“) la un cabaret din Beirut…
Că una dintre ele va alege zborul-cădere în apele Mediteranei, de la fereastra
hotelului-închisoare, unde erau supravegheate sever de atoateştiutorul
bodyguard Raymond (rotiţă în mecanismul infernal al înrobirii cu sclipici),
nu-i decât tributul insignifiant pe care şirul de „păsări migratoare“ îl plăteşte
visului de împlinire prin zbor.
Alt zbor o duce pe Ioana să ajungă
îngrijitoarea unei bătrâne paralitice în oraşul Begur. Ioana este mamă a doi
copii – o fată preadolescentă şi un băiat în clasa întâi, isteţ şi atât de ars
de dorul mamei ocrotitoare că ar fi gata să refacă drumul „de la Apenini la
Anzi“ cu plecare din Cerbureni! Că preadolescenta devine mamă, asta e altă
pagină în marea poveste a vieţii.
Alte „zboruri“, spre cuiburi străine de data
aceasta: ale Sabinei, femeia care va fi aflat în Spania chip nou iubirii şi
nevoii de tandreţe, raportat la chipul (ne)iubirii agrementate cu damf de ţuică
şi bătăi, de lângă care a plecat, şi al lui Vasile, soţul Ioanei, căutând un
fir de căldură sufletească lângă asistenta medicală întâlnită la căpătâiul
copilului lui bolnav, şi ea un chip al singurătăţii.
În toată degringolada, Maica Dina, bătrâna
înţeleaptă reprezintă coloana infinită de stabilitate şi cuminţenie, raţiunea
inimii de toate iertătoare, sensul vorbei „acasă“, al credinţei că nimeni
niciodată nu-i îndreptăţit să ridice piatra (necum s-o şi arunce) spre semenul
său înainte de a-şi întreba sufletul de nu cumva.
Stilul scriiturii Aureliei Corbeanu are
limpezimea gândului din care iubirea nu a dezertat. Fluenţa frazei captivează,
poveştile fiecărui personaj se întrepătrund formând un mozaic de vieţi în marea
frescă a realităţii de un devastator cenuşiu, din lumea în care ne-am trezit cu
toţii aruncaţi după ieşirea din labirintul infernului roşu – pioni pe tabla de şah
în care jucătorii din umbră rămân mereu necunoscuţi. Şi totuşi, la noi se
întorc, cu fiecare nouă primăvară, păsările migratoare şi-şi fac cuib,
reinventează cântul ca tălmăcire a iubirii, duc mai departe viaţa şi zborul…
Să fii om şi să înveţi că ţi-a fost lăsat
mersul ca singură cale a întoarcerii în tine, iată marea şi simpla lecţie care
se desprinde din romanul Aureliei Corbeanu. Postfaţa semnată de acad. Gheorghe
Păun, matematician de elită, scriitor cu fraza de o solară geometrie a
verbului, încadrează romanul „Păsări migratoare“ pe „raftul cărţilor de mare
succes“. Mai simplu: „o carte emoţionantă“. Dacă v-aţi săturat de violenţe
verbale, dacă poezia în vers alb/negru/cenuşiu sau fără vă alungă cu
dizarmonii, dacă lectura cărţilor nu vă mai îmbie, deschideţi, totuşi, cartea
Aureliei Corbeanu. Veţi avea o revelaţie: vorbeşte despre noi, românii, cu
dragoste. Temă insolită, nu?
