Miercuri,
2 aprilie, mult după-amiază, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu se anunţa un
eveniment interesant: Mircea Cărtărescu, Corina Şuteu, Vlad Stroescu şi Lidia
Bodea aveau să discute despre cartea Demonul amiezii. O anatomie a depresiei,
de Andrew Solomon. Eram curioasă, de
ce acest titlu? Am căutat şi am aflat că dintre Părinţii pustiei, primul care a
identificat „demonul amiezii“ cu moleşeala ca patimă sufletească a fost Evagrie
Ponticul, care a văzut, ca şi Sf. Ioan Casian apoi, în akedia manifestarea unui diavol periculos ce îi atacă pe monahi de
pe la al patrulea până la la optulea ceas al zilei.
Dar
cine este Andrew Solomon? Născut în 1963, şi-a făcut studiile la Yale şi
Cambridge, este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică,
psihologică, culturală şi de ficţiune. Publică regulat în The New Yorker, The New York
Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure ş.a. o diversificată sferă de
subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană,
politica libiană etc. Cartea sa The
Noonday Demon: An Atlas of Depression, tradusă acum în româneşte de Dana
Ligia Ilin şi apărută la Editura Humanitas, a câştigat Premiul Naţional al Cărţii
în 2001, un an mai târziu a figurat printre finalistele pentru Premiul
Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului.
Am
găsit pe internet o conferinţă recentă a sa, despre depresie, în care spunea:
„Am învăţat, din propria mea depresie, cât de puternică poate să fie o emoţie,
cum se poate ca ea să fie mai reală decât faptele şi am învăţat că acea
experienţă mi-a dat posibilitatea să simt emoţia pozitivă într-un mod mai
intens şi mai concentrat. Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea.
În zilele acestea viaţa mea are energie, chiar şi în zilele în care sunt trist.
Cred că deşi am urât faptul că eram deprimat şi nu mi-ar plăcea deloc să fiu
iar deprimat, am găsit totuşi o cale de a-mi iubi depresia. O iubesc pentru că
m-a forţat să caut şi să mă agăţ de bucurie. O iubesc pentru că în fiecare zi
iau decizii uneori vitejeşti, iar alteori împotriva raţiunii de moment, pentru
a rămâne aproape de motivele de a trăi. Cred că am astfel privilegiul unei mari
bucurii“. Pregătită sufleteşte de-acum, m-am prezentat la întâlnirea – indirectă,
dar oricum fascinantă – cu autorul.
Lidia
Bodea, director editorial la Humanitas, a recomandat celor prezenţi acest
bestseller ce face o sinteză a 2.500 de ani de căutare a răspunsului, de înţelegere
a melancoliei, depresiei, tristeţii, „demonului amiezii“. Subtitlul trimite la
o lucrare clasică, „Anatomia melancoliei“, de Robert Burton. Cartea, care nu se
poate citi cu ochiul rece al celui care doreşte informaţie, este de o
generozitate extremă, cuprinzând informaţii din filosofie, antropologie,
sociologie, istoria medicinii. Putem spune că citim nu una, ci douăsprezece cărţi,
căci fiecare capitol poate fi o carte în sine, unitar în discurs, dar structurat,
cu o geometrie calculată, atentă, ce conferă siguranţă întregului. Vorbitoarea
a decelat patru tipuri de conţinut: de sinteză bibliografică; de cercetări
personale – timp de cinci ani, în Cambodgia, Groenlanda, Senegal etc.;
educativ, nu doar pentru cei care, confruntându-se cu depresia, vor să ştie ce
se întâmplă cu ei, ci şi pentru cei sănătoşi, căci te învaţă să fii un om mai
bun, să-i înţelegi pe ceilalţi, să fii un bun ascultător, să-l laşi pe celălalt
să se deschidă către tine, vorbirea fiind o formă de vindecare. În al patrulea
rând, ni se oferă un conţinut literar, personal, autobiografic, de mărturisire,
cu un curaj nebun, căci autorul dezvăluie tabloul sinuciderii mamei – cu un
pumn de pastile – la 58 de ani, măcinată de cancer, trei episoade depresive
semnificative proprii, ultimul chiar când încerca să termine cartea, experienţele
amoroase, cu droguri etc.
Corina
Şuteu a vorbit despre întâlnirea – pe când era director al Institutului
Cultural Român de la New York – cu autorul, la o gală de prezentare a unei
fundaţii, unde au purtat o discuţie interesantă; apoi i-a citit cartea, s-au
reîntâlnit şi i-a propus acestuia traducerea ei în română. În 1998, Solomon
scria un articol despre depresie în The
New Yorker, după care a primit peste o mie de scrisori, multe nesemnate,
semn că scosese la lumină un subiect de larg interes, dar despre care nimeni nu
vorbea. Acum avem în faţă povestea depresiei ca o poveste de ficţiune.
Cultivat, făcând referinţe la propria subiectivitate, cu umor, autorul ne convinge
să traversăm o experienţă iniţiatică de înţelegere a ceva ce privim cu frică.
Medicul
psihiatru Vlad Stroescu a răspuns la întrebarea: de ce e agreabilă cartea?
Deoarece nu vorbeşte despre un fenomen straniu, ci despre unul ce se află
virtual în fiecare din noi. Autorul, un expert împotriva discriminării, nu ţine
predici, ci utilizează un instrument cu eficacitate dovedită: autoexpunerea; îşi
descrie onest stările: este un mare depresiv, care se tratează cu patru
medicamente – trei antidepresive şi un antipsihotic. Prin aceasta demolează
prejudecata potrivit căreia depresia trebuie tăinuită (uneori chiar cu preţul
vieţii).
Mircea
Cărtărescu a mărturisit că a scris prefaţa cărţii cu mare greutate, deoarece nu
a fost niciodată un depresiv. În opinia sa, depresia ţine de infernal, nu de
terestru, e o prelungire a iadului în noi; imaginea noastră despre infern a
fost creată după imaginea şi chipul depresiei noastre. Când l-a întâlnit pe A.
Solomon, în locuinţa sa din New York, Cărtărescu nu ştia – a trebuit să citească
această carte ca să afle – că avea în faţă un om care încercase de toate, căruia
nimic omenesc nu-i era străin, care cunoscuse toate formele de amor şi toate
nuanţele suferinţei umane. Fiziologia, chimia, sociologia, etnologia,
tratamentul şi istoricul depresiei sunt comprehensiv presărate de-a lungul
întregii scrieri, dar aspectul cărţii ce rămâne cel mai puternic în amintire
este cel de autobiografie spirituală a autorului, povestea vieţii lui întreţesute
indiscernabil cu tema depresiei. Această privire retrospectivă asupra vieţii e
o adevărată spovedanie, mai mult decât ştiinţă şi literatură, este o mărturie
despre suferinţă. Pe scurt, o carte care te îmbogăţeste, în opinia lui Mircea Cărtărescu.