În
căutare de noi modalităţi de adresare şi captare a publicului, care să implice
melomanii din întreaga ţară, poate şi din străinătate, Opera din Iaşi a
prezentat Gale transmise în direct la TVR1 sau spectacole preluate de TVR3, iar
în luna decembrie a lansat difuzarea live
a unor reprezentaţii chiar pe site-ul teatrului. „Aventura“ a debutat cu Traviata, în care rolul titular a fost interpretat cu strălucire de soprana
Elena Moşuc, revenită, după multă vreme, pe scena din oraşul natal. În ultima
zi de ianuarie 2014, publicul care invada sala, dar şi cel din oricare colţ al
lumii, au urmărit Elixirul dragostei,
producţie în care debutau câţiva solişti tineri, de reală perspectivă. Şi a
meritat din plin, pentru că soprana Lăcrămioara Hrubaru-Roată – singura din
distribuţie deja experimentată în rol – a realizat o cuceritoare Adina,
simpatică, dezinvoltă, cântând cu un glas calitativ excelent condus, care
conferă farmec şi căldură tinerei cam capricioase, dar cu multă sinceritate
expresivă. Alături de ea, tenorul Andrei Fermeşanu a abordat solicitantul rol
Nemorino, în care vocea sa lirică, luminoasă şi sigură, ca şi prezenţa scenică
„naturală“, au fost puse în valoare poate cu emoţie, apreciate însă şi răsplătite
prin aplauze entuziaste (în special la finalul celebrei arii, dar şi în duete).
Tânărul solist a convins, şi de această dată, că are toate datele unei evoluţii
deosebit de interesante, mai ales că un asemenea tip de tenor lirico-lejer a
devenit o raritate pe la noi. Având deja în repertoriu partituri de prim-plan,
baritonul Jean-Kristof Bouton a abordat acum un personaj din galeria celor cu
tentă comică, dar Belcore în viziunea sa a fost mai curând un ofiţer plin de
importanţă, destul de puţin maleabil. El a „atacat“ partitura vocală în forţă,
fără prea multe inflexiuni sau „fineţuri“, dorind probabil să sublinieze mai
curând anvergura scriiturii, astfel că a lăsat în umbră umorul sau latura cazonă
cu care compozitorul a învestit eroul. Pe coordonate asemănătoare a fost şi
Dulcamara în interpretarea bas-baritonului Daniel Mateianu, deloc comic,
elegant atât ca atitudine, cât şi prin veşmântul aproape nobiliar (ceea ce
înseamnă că aşa l-a gândit regia), însă cu o voce bună, care a rezolvat abil
dificultăţile din acut, timbrul său neavând, totuşi, consistenţa gravă a unui
bas veritabil. Soprana Angelica Mecu-Solomon a debutat în Gianetta, sprinţară şi
adecvată rolului. Remarcabilă a fost relaţionarea permanentă a soliştilor
într-o adevărată echipă, tinereţea, bucuria de a cânta şi de a da viaţă unor
eroi pentru care, într-un fel, totul este o joacă.
Corul
a sunat bine şi s-a mişcat atât cât i-a permis regia semnată cândva de Anda Tăbăcaru-Hogea
– ansamblul s-a plasat fie în semicerc, fie „ca la concert“, doar intrările şi
ieşirile din scenă având oarecare varietate. Orchestra a susţinut cu multă
acurateţe întreaga desfăşurare, acompaniind cu rigoare soliştii, sub bagheta
lui Cristian Oroşanu care a preferat precizia şi mai puţin verva spumoasă a
operei comice. El a optat uneori pentru un tempo cam lent, dar în general opera
a avut cursivitate şi fluenţă, astfel că muzica încântătoare şi interpretarea
adesea performantă au stârnit entuziasmul publicului. Sub aspectul imaginii,
scena aproape goală este colorată doar prin costumele policrome (scenografia
Rodica Arghir), Dulcamara soseşte cu un fel de masă-şaretă cu umbreluţe, însoţit
de personaje decupate din commedia dell’arte, cu care însă ţinuta şi comportamentul
său nu au nicio legătură, iar pe „iarba“ ce acoperă scena, câteva
pietre-pachete sunt deplasate, când şi când, dintr-o parte în alta, pentru ca
Nemorino sau corul să se poată aşeza (cam ca într-o poză de familie).
Din
fericire, calitatea distribuţiei a suplinit carenţele unei montări simpliste,
astfel încât reprezentaţia a plăcut, a avut unitate, nelăsând să se „simtă“
faptul că mai toţi soliştii erau debutanţi. Iar Opera a demonstrat, încă o dată,
că are tineri deosebit de înzestraţi, pe care managerul Beatrice Rancea îi
promovează permanent, descoperind şi în rândul coriştilor talente şi voci de
calitate, cărora le dă o şansă în cariera solistică. Reuşita lor rămâne
principala satisfacţie a celor care au avut curajul să-i scoată din anonimat.
Timp
de aproape o lună, tenorul Vasile Moldoveanu a fost oaspetele teatrului, unde a
susţinut un master-class şi a lucrat şi cu cei care au debutat în acea seară. Aşadar,
el a urcat la rândul său pe scenă, la finalul unui spectacol de succes,
„gustat“ în condiţii optime şi de către cei care l-au urmărit pe internet. O
asemenea iniţiativă „prinde“ şi merită continuată, pentru ca melomanii de
oriunde să descopere soliştii de talent şi producţiile prin care Opera din Iaşi
îşi propune să se recomande. Cu siguranţă, la fel se va petrece şi cu noile
montări ce se pregătesc în această perioadă, începând cu Traviata, continuând cu Boema
şi, în toamnă, Italianca în Alger.
