Să publici trei volume, chiar dacă de mai
mici dimensiuni, în mai puţin de un an, nu este la îndemâna oricui. Această
performanţă a izbutit-o colega noastră în ale medicinii şi literaturii – dr. Maria-Cristina Moisin. În decembrie
2012 a lansat volumul de versuri „Anotimpurile poeziei“ (1969–1974), în aprilie 2013, „La hotar de milenii“, volum inedit de versuri şi proză, iar în
iulie 2013 – „A fost odată ca niciodată“ – poezie şi proză. Toate lansările au
avut loc la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu, în
cadrul unor manifestări sincretice sub genericul Dialogul artelor, evenimentele editoriale fiind complementarizate
armonios cu recitaluri muzicale – concerte de pian, interpretări solo voce din
creaţia muzicală a autoarei volumelor, recitări de versuri, expoziţii de pictură.
Maria-Cristina Moisin are multiple haruri artistice creative – poetă,
prozatoare, pianistă, compozitoare şi desenatoare, cultivând mai ales
portretul. De aceea, organizarea evenimentelor reflectă viziunea sa culturală şi
artistică.
Debutul editorial (târziu) a fost o decizie
inspirată şi necesară a autoarei, fiindcă altfel ar fi rămas puţin cunoscută,
dincolo de un cerc restrâns, intim, căruia i-a încredinţat încercările sale
poetice, primele poezii datând din 1969.
Volumul pe care-l prezentăm, A
fost odată ca niciodată – poezie şi proză, surprinde din nou, dăruindu-ne pe parcursul a doar o sută de
pagini versuri de înaltă vibraţie lirică şi proze scurte inspirate de amintiri,
de evenimente trăite de autoare de-a lungul anilor, pe care a ştiut să le
selecteze, inspirat, pentru semnificaţia lor.
Ineditul volumului constă nu numai în
includerea între aceleaşi coperţi a unui grupaj de versuri şi a unuia de proză
scurtă, dar şi a unui mic grupaj de texte care ţin loc de prefaţă, scurte
cronici literare şi mesaje purtând semnături consacrate – Ana Blandiana, Marius
Ghilezan, Dorel Şora, Dan Bocaniciu, Constantin Bogdan; în plus, cititorul găseşte
două mici poeme, „Ţară“ (1974) şi „Pastel“ (1982), semnate de Constanţa Moisin,
mama autoarei, pe care aceasta le face publice „în semn de pioasă aducere
aminte“.
Prima parte a cărţii cuprinde 14 poeme
proprii, scrise, mai bine spus trăite, simţite între anii 1969 şi 2013, de o
mare diversitate tematică, a inspiraţiei, a timbrului liric, a tonului confesiv
modulat cu sensibilitate. Amintirea, meditaţia, invocaţia, a Divinităţii mai
ales (poeta are o personalitate profund religioasă), dedicaţia, natura, muzica
sunt teme ce revin, consolidând şi argumentând asupra unei axiologii a inspiraţiei,
a gândirii, a exprimării poetice.
Reflexia filosofică prezentă în multe poeme
invită cititorul la reflexie proprie asupra unor teme şi valori fundamentale –
viaţa, familia, credinţa. Maria-Cristina Moisin nu este atrasă de calofilie, ci
de o expresie mai profundă, valorizată de cugetări filosofice, de metafore, de
simboluri. Se mişcă dezinvolt şi cu graţie prin meandrele versului alb şi, la
fel, printre ritmurile şi rimele imprimate ale versului prozodic. Interogaţii,
metafore, reflexii, sintagme aforistice sunt inspirat plasate în textura poemelor,
ceea ce face din lectură o punte de vibraţie şi sensibilitate între autoare şi
cititori.
O examinare comparativă a poeziei scrise în tinereţe şi a
celei de la maturitate relevă suflul poetic superior al tinereţii, poezia de
maturitate înscriind un viraj spre reflexie, filosofie şi mai puţin spre vibraţie
lirică; de aici, poate, virajul autoarei spre proză; de altfel, acest lucru în
general este oarecum firesc, poezia aparţinând mai ales tinereţii, filosofia –
maturităţii şi senectuţii.
Cele 16 proze scurte din partea a doua a volumului,
intitulate „Proză sentimentală“, corespund pe deplin acestei precizări;
amintirile tezaurizate cu religiozitate, pietate, nostalgică veneraţie, într-un
remember aproape cinematografic, sunt prefaţate de autoare în ultimul poem,
mixaj de versuri, proză şi reflexie filosofică, care încheie prima parte a cărţii
– „Amintirile sunt parte a vieţii noastre“: „Amintirile
sunt totdeauna/O parte a vieţii noastre/Pe care o străbaţi privind retroactiv/Să
poţi să recunoşti/De când ai început,/Şi cum ai început,/Pe unde ai pornit,/De
unde ai pornit,/De cine ocrotit?/De cine stânjenit?/Eliberat de cine?…“.
Titlul volumului ne avertizează despre intenţia
autoarei de a ne invita într-o excursie în lumea de basm a copilăriei sale, dar
şi pe un itinerar al tinereţii şi maturităţii, cu jaloane şi repere
semnificative care au marcat-o; „ascultăm“ – citind, auzim parcă aievea vocea
naratoarei şi „vedem“ în acelaşi timp ca pe un ecran întâmplările, graţie
talentului său de povestitor-evocator. O prozatoare care mult timp a stat
ascunsă în poetă, ignorându-şi harul de povestitoare. Universul său refuză
spectaculosul, senzaţionalul, fiind un univers al faptelor mărunte – întâmplări,
trăiri intime, fiinţe dragi, persoane în admiraţia sa, mentori, profesori,
oameni de cultură; universul familiei – părinţi, fraţi, rude, prieteni de joacă,
vecini, prieteni ai părinţilor sunt personajele întâmplărilor reţinute şi
redate cititorilor.
Natura vegetală şi zoologică, oaza care era
grădina casei părinteşti, nucul maiestuos ce revine ca un laitmotiv tutelar, vişinii,
mărul, florile, păsările de curte personalizate şi, printre toate acestea, năzdrăvăniile
copiilor evocate cu naturaleţe şi umor. Autoarea ne plimbă şi prin celălalt
univers, al tinereţii şi maturităţii sale, evocând muzicieni, concerte, poeţi,
prieteni din lumea muzicii, ai altor arte, teatru, pictură.
În sfârşit, nu lipsesc nici incursiunile în
istorie, în căutarea firului genealogic al familiei, şi comentarii asupra
evenimentelor politice trăite. 
