Stagiunea Operei Naţionale Bucureşti s-a
deschis cu Bal mascat de Verdi, noua
producţie inclusă în repertoriu în luna iunie, într-o montare pe care am detaliat-o
la acel moment. Revăzând spectacolul, am avut aceleaşi uimiri şi dezamăgiri ca şi
atunci, ba chiar s-au mai adăugat şi altele. Spre exemplu, în scena „spânzurătorii“,
Renato şi apoi complotiştii intră în scenă din fundal, Riccardo se salvează ieşind
în culise prin dreapta, rugându-şi prietenul să o însoţească pe Amelia pentru a
o feri de agresori; ei bine, şi cei doi ies în final… prin dreapta! Şi atunci,
se naşte o întrebare de bun-simţ: de ce Amelia nu a plecat imediat cu Riccardo
în acea direcţie, fără a mai genera alte complicaţii? Pentru că… drama trebuia
să continue! Dar stupizenia regizorală rămâne… Din păcate, nu este un aspect
singular.
Trecând peste elementele de regie şi
scenografie, publicul – nu chiar foarte numeros – a urmărit două debuturi aşteptate
cu real interes. Pentru prima oară pe scena ONB, tenorul Cristian Bălăşescu, de
la Opera din Timişoara, a susţinut rolul Riccardo cu siguranţă, având experienţa
apariţiilor în partitura verdiană la teatrul timişorean, etalându-şi glasul calitativ,
condus cu îngrijire şi muzicalitate, cu o frazare frumoasă, aducând şi accente
expresive în plan vocal, rezolvând cu dezinvoltură ţesătura dificilă şi acutele
solicitante, optând însă nefiresc, în aria din ultimul act, pentru o emisie
nazală, ceea ce a diminuat din unitatea demersului său solistic, în general
demn de a fi aplaudat. După reacţiile „unora“ din sală, a fost clar însă că
parte dintre spectatori veniseră pentru a împărţi ovaţii altor interpreţi, o
voce distinctă strigând cam prea subliniat „bravo“ şi când nu prea era cazul…
Dar apreciata soprană Sorina Munteanu a debutat în rolul Amelia (ceea ce ar fi
fost normal să se menţioneze pe „fluturaşul-program“), dorind probabil să
contureze un personaj mai delicat, pentru că nu a mai avut aplombul cu care
ne-a obişnuit, o anume ezitare în maniera de cânt, respiraţia deficitară şi
acutele la limita stridenţei lăsându-ne să bănuim fie că nu s-a acomodat cu
scriitura, fie că starea ei de
sănătate nu era chiar la cote maxime; se prea
poate ca la următoarea sa apariţie în rol să o regăsim temperamentală şi
implicată în momentele dramatice sau de mare intensitate emoţională. L-am
reascultat pe baritonul Iordache Basalic în Renato, admirându-i încă o dată
timbrul cald şi generos, intenţia de a-şi colora expresiv cântul, dar ca
amploare a fost doar o umbră a anvergurii din anii precedenţi, iar jocul de
scenă s-a rezumat la strictul necesar, vizibila poziţionare a picioarelor,
înainte de „atacarea“ ariilor, astfel încât să-i creeze un plus de siguranţă,
trădând… nesiguranţa şi probleme pe care sper sincer să şi le rezolve cât de
curând.
În
rest, ca şi în vară, soprana Veronica Anuşca s-a străduit să fie un paj Oscar
agreabil, dar mult prea familiar cu cei de rang înalt, iar sub aspect vocal a
confirmat nivelul… neutru din toate punctele de vedere, peste care mă îndoiesc
să treacă vreodată. Încercând să fie „fioroasă“ în Ulrica, mezzosoprana Andrada
Roşu a tubat fără rost, Mihnea Lamatic şi Marius Boloş au fost din nou Samuel şi
Tom în nota ştiută, ca şi Florin Simionca în Silvano, Constantin Negru şi Şerban
Cristache susţinând roluri episodice, iar balerinii Oana Bădănoiu, Magdalena Rădulescu,
Virgil Ciocoiu şi Lucas Campbell au format cuplurile ciudate simbolizând
taberele iubirii pure şi complotului întunecat, dar imaginea balerinelor
trimite involuntar la… lebăda albă şi lebăda neagră (cu tutuul de rigoare),
însoţite de un prinţ în alb şi un… partener cu frac negru, într-o coregrafie fără
relief (nu se ştie de cine semnată, căci pe „fluturaş“ este notat doar
asistentul…).
Şi dacă tot m-am referit la acel program,
(nu) m-a frapat că, din prezentarea tenorului, nu rezulta că apare în debut
absolut la ONB, în schimb citim că în repertoriu are şi rolul… Germont. Cine
mai ştie câte ceva despre operă, va înţelege că este vorba despre Alfredo
(Germont) şi nu de tatăl său (Giorgio) Germont.
Din off,
publicul a fost invitat să revină la Operă şi joi, pentru a urmări Gala
absolvenţilor studiOpera 2012, în
care au fost programaţi peste 20 de solişti, urmând să primească diploma toţi
cursanţii, inclusiv cei de la tehnic. Dar între reprezentaţia de deschidere a
stagiunii şi următoarea programată pe scenă va trece exact o săptămână – vom
vedea dacă e semn că se va repeta „schema“ din lunile trecute, când publicul
era invitat la multe producţii de foaier şi foarte puţine în sală. Poate nu…
Aş vrea sincer să pot propune melomanilor
repere cu adevărat atractive pe care merită să le urmărească la ONB. Poate altădată…
