După câte se pare, diagnosticul este sigur
şi confirmat de numeroşi gânditori: lumea contemporană traversează o acută
criză de sens, cu manifestări numeroase şi diverse şi multiple consecinţe încă
neprevizibile. Criză se perpetuează şi pentru că este insuficient cercetată;
mulţi, foarte mulţi o afirmă şi prea puţini şi-o asumă. În absenţa unor metode
de cercetare inter- şi transdisciplinare, metoda cea mai folosită este
constatarea. Împreună cu lamentările neputincioase, simpla afirmare induce
confuzie şi face să se extindă zona crepusculară a existenţei noastre bogat
regăsită în aglutinarea a tot mai multe scenarii apocaliptice. Aşa s-a făcut
că, în fiecare ani, sunt cam două-trei scenarii despre sfârşitul lumii,
mediatizate în termeni ultimativi.
Cu un anume temei, s-a spus că nivelul conştiinţei
omului contemporan este mult sub cel al dezvoltării ştiinţei şi, mai ales, al
tehnologiei. E cum nu se poate de adevărat şi asta pentru că toate eforturile
au fost orientate spre ştiinţă şi tehnologie în speranţa că pot fi un
netăgăduit panaceu la toate maladiile acestui timp. Ştiinţele umaniste au fost
marginalizate. Nu se ştie cum, însă a apărut un scurtcircuit pe drumul de la
informaţie la cunoaştere spre înţelegere, ceea ce trimite omul într-un spaţiu
virtual. Mai departe, se întrevede riscul propriei virtualizări a omului, care
continuă să trăiască în timp real printr-o vicleană unidimensionare. E ca şi
cum, în bagajul său existenţial, omul zilelor noastre îşi pune pachete de
informaţii, ceva paradigme, metode şi reguli de utilizare tocmai bune pentru a
satisface exigenţele pragmatismului eficient şi individualismului. Până şi
cultura se discută în termenii „consumului“, iar mult dezbătuta cultură
organizaţională nu reuşeşte să răspundă autenticelor nevoi ale omului,
orientată fiind preponderent spre tehnologiile informaţionale. Sensul nu mai
pare posibil în orizontalitatea unei confuzii sufocante, pentru că presupune
înălţimea, transcendenţa. Ştiinţa însăşi nu pare a fi folos câtă vreme s-a
divizat exponenţial depărtându-se de unitatea în care înţelesul fiecăreia să se
împlinească în rostul ei integrator. Şi apoi, oricât ar fi de dezvoltată,
ştiinţa nu poate întemeia o morală viabilă. S-a spus că fragmentarea ştiinţei a
dus la segmentarea gândirii şi asta în timp ce internetul creează iluzia libertăţii
cu efecte nocive pe care mai ales specialiştii în neurologie şi psihiatrie le
cercetează cu seriozitate. În această lume, intelectualii, apărători ai
adevărului, traversează un proces galopant de destituire descris de Yves
Charles Zarka, metamorfozându-se în simpli histrioni fără operă şi autoritate.
Au renunţat să mai caute adevărul, care, în relaţia cu puterea, se arată mereu
subversiv şi ocultat. La schimb, primesc un loc bine determinat în reţeaua
puterii pentru a se menţine în „vizibilitatea mediatică“ investiţi cu rol de
„predicator mediatic“. În felul său, intelectualul contemporan îl aminteşte pe
Pilat, care a preferat puterea politică şi a admis scarificarea Adevărului care
l-ar fi făcut liber.
Cum nimic nu este nou sub soare, să amintim că
Sf. Apostol Pavel atrăgea atenţia spunând: „Cunoaşterea semeţeşte, iubirea
zideşte“. Temei al încrederii în sine, cunoaşterea, cea ştiinţifică în special,
conferă sentimentul tonic al puterii, fiind însă pândit la tot pasul de
tendinţa spre exces după o „reţetă“ a ucenicului vrăjitor. Şi în toată zarva
aceasta cu gust de „deşertăciune a deşertăciunilor“, parcă îl auzi pe Micul
Prinţ, cu înţelepciunea lui plină de candoare, învăţând că o casă frumoasă nu
înseamnă „câţi bani costă“ şi explicând cât şi cum anume ne sunt de folos
cunoştinţele deprinse în anii de studiu. Simptomatic pentru criza de sens
actuală, Micul Prinţ s-a „născut“ pe la mijlocul secolului trecut şi de atunci
e cu noi, fără ca noi să ne dăm seama. Totuşi, povestea lui poate fi un adevărat
manual de restituire a sensului pierdut. Metoda este simplă: pune întrebări cu
încăpăţânare şi ele devin repere pe drumul regăsirii de sine prin iubirea
pentru celălalt. Vi-l amintiţi? S-a arătat ca din senin în deşert tocmai când
pilotul era necăjit că i se stricase avionul şi nici provizii nu mai prea avea.
Când Prinţul copil a auzit că vine de departe cu avionul, spune limpede că nu
poţi zbura prea departe cu un astfel de aparat. Aşa e, oricât de sofisticată ar
fi, tehnologia nu ne ajută să mergem prea departe. El venea de departe, din
sclipirea de lumină a unei stele, e drept, foarte mică, aidoma copilăriei, şi
voia să ne amintească tuturor că am fost odinioară copii chiar dacă,
înveşmântaţi în uitare, nu mai ştim. Conturând sensul, spune deschis că a venit
să caute oameni şi să-şi facă prieteni. Pentru asta a fost nevoie să viziteze
alte planete unde a întâlnit un împărat, de la care află că „autoritatea se
bazează pe raţiune“, un vanitos, un beţiv, un om de afaceri, un lampagiu, un
geograf. Pe scurt, o adevărată tipologie umană unidimensionată, dar de la
fiecare a înţeles câte ceva pe o cale ce l-a dus nu la descoperirea sensului,
ci la crearea lui spre a-l dărui. „A dărui“ şi a o face „din prinos, nu din
prisos“ este seva dătătoare de viaţă a sensului.
O floare pe care nimeni nu o vede
E un drum către sine pe care îl descoperi cu
uimire pe măsură ce-l parcurgi şi se dezvăluie minunea unei flori „venite cine
ştie de unde“ şi ea are nevoie să fie îngrijită cu drag. Încet-încet vedem că
„numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi fie atât de preţioasă“.
Nu acel obsedant „timp real“ care zdrobeşte fiinţa până o face de nerecunoscut,
ci anume timpul care zideşte; timpul care face ca numai o singură floare să fie
de neînlocuit chiar dacă seamănă cu alte cinci sute de mii. Postmodernismul,
cumulând tot ceea ce i-a precedat după legi neştiute, promovează cultura lui
„carpe diem“, reuşind să pună semnul egal între preţ şi preţios şi valoarea şi
succes, ceea ce face ca omul, văzând, să nu vadă. Sună ca o provocare cuvintele
Micului Prinţ: „Limpede, nu vezi cu inima; ochii nu pot pătrunde în miezul
lucrurilor“ şi că „Lucrul cel mai important rămâne nevăzut“. De luat aminte că
tocmai vulpea îl conduce pe Micul Prinţ în acest labirint către descoperirea unei
taine pe care o primeşte ca un dar nepreţuit într-o neţărmurită înţelegere a
prieteniei.
Mai este şi ritualul care trebuie respectat
pentru a deprinde, pas cu pas, cum se face că „suntem răspunzători de-a pururi
pentru ceea ce îmblânzim“. Dar cine mai ia seama la răspundere, deşi, o vreme,
s-a spus că eşti atât de liber câtă răspundere îţi asumi. Răspunderea este azi
doar o vorbă între altele ce se pierde pe căile redundante ale comunicării
sufocate de informaţie searbădă dar zornăitoare. De pe o altă stea, vine Micul
Prinţ şi arată că sensul nu este pierdut, doar că omul nu are capacitatea să-l
perceapă. El ni-l oferă cu gingăşie: „Stelele sunt frumoase datorită unei flori
pe care nimeni nu o vede“. Preocupaţi peste cap de lucruri „importante“, suntem
nepăsători faţă de răspunderea care ne revine pentru ceea ce „îmblânzim“. Dar
Micul Prinţ şopteşte, nu fără grija ocrotitoare, că s-ar putea întâmpla ca,
fără să ne dăm seama „ceea ce îmblânzim“ să moară. Atunci, e „ca şi cum,
dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge“. Şi întrebarea lămuritoare: „Şi nici
asta nu e important?“.
Toate le deprindem de copilul care am fost
odinioară şi care poate aşteaptă în tăcere să-i vorbim pentru că se simte orfan
în lumea indiferentă a uitării. Obsedaţi de succes, spre care râvnim pătimaş şi
îl comercializăm ostentativ, n-am observat că lumea „s-a dezvrăjit“, că suntem
stingheri într-un ţinut al ambiguităţilor, unde rătăcim ca „experţi“ prin
labirintul cunoaşterii. Şi vine vremea când simţim cu strângere de inimă cât de
„singur poţi fi şi printre oameni“. Nu mai suntem capabili să vedem frumuseţea
pădurii cu toate ale ei din cauza copacului devenit obiect de studiu şi
„materie primă“ pentru câte şi mai câte. Da, ştiinţa este putere, ştim încă de
la Francis Bacon. Uităm însă că singură cunoaşterea semeţeşte, ne face să ne
credem stăpâni ai unei lumi pe care nu noi am făcut-o, ci am moştenit-o pentru
a o îmbogăţi cu ceea ce avem bun în noi şi a o dărui celor care, numai în acest
fel, ne vor putea duce mai departe. Descoperim că forma supremă a cunoaşterii
este iubirea ziditoare de fiinţă, singura care ne ajută să disociem între toate
cele câte îngăduite cele ce ne sunt de folos. Într-o lume a relativităţii, unde
„Toate-s vechi şi nouă-s toate“, Eminescu sfătuieşte: „Ce e rău şi ce e bine,
tu întreabă şi socoate“. Răul, absenţă a binelui şi încătuşarea omului
metamorfozat în rob al întunericului de nepătruns al morţii. Binele, expresie
nemijlocită a adevărului descătuşător al omului, care doar aşa se poate împlini
în frumos, adică în armonia pe care Leibniz o înţelegea ca restabilire a
unităţii în diversitate.
Contemporan cu veşnicia
Cine ştie, poate aşa este rânduit, cum
spus-a Ecleziastul, ca să fie un timp prielnic pentru toate în lume; că
Dumnezeu face tot lucrul frumos şi la vremea lui; că pus în inima lor chiar şi
gândul veşniciei, „măcar că omul nu poate cuprinde, de la început la sfârşit,
lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“. Şi tot psalmistul se întreba deplin
lămuritor pentru sensul pe care se cuvine a ni-l restitui nouă înşine: „Doamne,
ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?“. Ca un corolar citim: „Fericit este
poporul care are pe Domnul ca Dumnezeu al său“. Fericit, pentru că se poate
împărtăşi din veşnicia vieţii, împlinirea apoteotică a sensului în lumină. Scria
Sf. Apostol Ioan că viaţa veşnică este „a te cunoaşte pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Sensul se
rostuieşte spre desăvârşire în Lumina divină nesfârşit iubitoare eliberând omul
de sub robia efemerului, făcându-l, după un vers al lui Vasile Voiculescu,
medic, poet şi martir, „contemporan cu veşnicia“.
Semne sunt. Vin colindătorii din ţara lui
„demult“ şi „departe“ să dea vestea care a schimbat lumea şi istoria ei:
„Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos“. Să-i primim şi să căutam să
descifrăm chipul divin tăinuit în fiecare şi să cântăm cu păstorii: „Slavă
întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire“. Să luăm aminte la
cei trei magi, învăţaţi ai timpului lor, cum şi-au plecat capul în faţa
înţelepciunii divine în chipul unui prunc adăpostit cu drag în braţele
Fecioarei Maria. Să nu uităm steaua care i-a condus ca o taină mare şi care a
apus în faţa Luminii lumii şi să mărturisim: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul
nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau
stelelor de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te
cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus“. Atunci, ne vom face părtaşi tainei
celei mari, arătându-ne dimpreună cu cei de odinioară „gazde a lui Hristos“ şi,
făcând loc la masă „pruncuţului Hristos“, vom vieţui ca o reînnoită Euharistie.
