Una
dintre cele mai spectaculoase și impresionante lucrări de factură religioasă –
„Requiem” de Verdi – a fost programată, deloc întâmplător, în apropierea
Sărbătorilor pascale, în stagiunea Orchestrei Naționale Radio. Dirijorul
fraco-algeriano-german Julien Salemkour a preluat bagheta în locul anunțatului
Cristian Măcelaru, păstrând însă structura cvartetului vocal notat inițial.
Chiar dacă Orchestra și Corul – pregătit de Ciprian Țuțu – s-au auzit bine,
echilibrat și dens, cu momente de reală frumusețe sonoră, tempourile și
concepția de ansamblu a oaspetelui au determinat mai curând o versiune festivistă,
departe de încărcătura de rugă, de reculegere profundă pe care ar fi trebuit să
o contureze. A fost, pur și simplu, o partitură vocal-simfonică și... atât.
Soliștii
au evoluat destul de diferențiat, soprana Irina Iordăchescu abordând o țesătură
care nu o avantajează, reușind să parcurgă îngrijit scriitura solicitantă, dar
cu acut destul de forțat și grave de asemenea. Mezzosoprana Aura Twarowska a
fost singura care a excelat în cântul nu doar calitativ, ci și adecvat liniei
și expresivității cerute de muzică și mai ales de text, punându-și în valoare
glasul încărcat, vibrant și strălucitor. Tenorul Cosmin Ifrim a abordat la
rândul său o lucrare care nu se potrivește vocii sale lirice, dar l-a avantajat
totuși faptul că se desfășoară prioritar în registrul mediu, ceea ce i-a
asigurat un anume echilibru al discursului, în timp ce basul Marius Boloș a
susținut cu acuratețe intervențiile ample și foarte ofertante. La final, o sală
aproape plină a aplaudat îndelung, dar ceva a lipsit, totuși.
Din
dorința de a prezenta, în Joia Mare, aceeași lucrare cu multiple conotații
spirituale, cu numeroase secțiuni ce par decupate din opere celebre, dirijorul
Marcello Mottadelli a propus, la Opera Națională, o versiune interpretativă
despre care se spera că va fi un eveniment. Din păcate, din distribuția
internațională pe care a conceput-o, înlocuirile succesive au făcut ca singurul
invitat din străinătate să rămână excelentul bas georgian Ramaz Chikviladze, a
cărui voce amplă, generoasă și caldă are și masivitatea și rotunjimea necesară
pentru a conferi anvergura necesară. Din fericire, și mezzosoprana Maria Jinga
beneficiază de un glas superb și de știința de a interpreta astfel de
partituri, cu o frazare, expresivitate și înțelegere a conținutului ideatic cu
totul speciale. În ultima clipă a fost solicitat tenorul clujean Marius Budoiu,
înlocuind solistul italian anunțat și având, la rândul său, experiență
îndelungată în abordarea unor creații de asemenea factură, adaptându-se rapid
unor astfel de intrări neprevăzute în echipă. Iar soprana Sorina Munteanu a
cântat anterior în opusul verdian cu performanțe unanim apreciate, ceea ce s-a
sperat să se petreacă și în acea seară. Din păcate, a fost greu de realizat o
omogenizare în astfel de condiții, iar opțiunea dirijorului pentru mișcarea
alertă, în special în secțiunile corale, le-a văduvit tocmai de grandoarea sau
introspecția gândită de autor. Cu toate astea, ansamblul – avându-l ca maestru
de cor pe Daniel Jinga – a demonstrat capacitatea de a se plia pe orice solicitări
dirijorale. La fel se poate afirma și despre orchestră, obișnuită cu baghete și
concepții diverse de „traducere” a paginilor muzicale înscrise pe portativ.
Pe
de altă parte și cel puțin ciudat: Deși era menționat faptul că acel concert
urma să fie dedicat comemorării maestrului de cor Stelian Olariu – stins din
viață în urmă cu câteva luni, după ce s-a aflat la conducerea corului timp de
mai bine de 55 de ani –, în programul de sală nu s-a scris niciun cuvânt despre
personalitatea și activitatea sa prodigioasă, ba chiar nici nu s-a precizat că
a fost maestru de cor. Păcat!
Și
astfel, o creație ce se numără printre cele mai impresionante și îndrăgite de
public, a fost cântată de două ori în doar câteva zile, oferind variante
interpretative cam departe de așteptări. Cu siguranță, melomanii s-au consolat
ulterior ascultând, la Mezzo tv, o excepțională tălmăcire a aceluiași Requiem
de Verdi.
