Academia Suedeză a făcut
cunoscut şi numele laureatului premiului
Nobel pentru literatură 2014: romancierul şi scenaristul Patrick Modiano, 69 de ani, născut la
Boulogne-Billancourt, din tată evreu francez de origine italiană. Motivaţia
pomenitei Academii ţine să sublinieze, printre meritele naratorului premiat, arta memoriei cu care a evocat aspectele
cel mai puţin sesizabile ale destinului uman şi cu care a înfăţişat universul
Ocupaţiei. Credem că juraţii se referă la universul Parisului sub ocupaţie nazistă,
obsesia dominantă a celor peste 30 de cărţi ale lui Modiano.
După debutul din 1968
cu „La Place de l’étoile“, Modiano este distins în 1978 cu premiul Goncourt
pentru „Rue des boutiques obscures“, iar în 1996 cu Grand Prix National des
Lettres pentru opera omnia. Nu este
de neglijat faptul că trei cărţi ale lui Modiano au fost ecranizate. „Dans le
caffé de la jeunesse perdue“, tradus impecabil în limba română de poetul şi
romancierul Constantin Abăluţă, a fost publicat de Editura Art sub titlul În
cafeneaua tinereţii pierdute (2012). Titlul cărţii este împrumutat
dintr-o frază a lui Guy Debord, fondatorul situaţionismului: „În mijlocul
drumului vieţii adevărate eram împresuraţi de o melancolie obscură, despre care
s-au spus o groază de triste şi dispreţuitoare cuvinte în cafeneaua tinereţii
pierdute“.
Paris, Cartierul
Latin. În apropiere de Odéon se afla cândva o cafenea unde în fiecare seară se
întâlneau din întâmplare, din plictiseală sau din obişnuinţă, tineri studenţi,
scriitori aspiranţi şi nu lipsiţi de un anume mister, clienţi apropiaţi prin bănuiala
unui trecut inavuabil sau de o aceeaşi soartă maşteră. În fiecare zi, unul
dintre ei însemna într-un caiet numele şi poreclele tuturor celor ce treceau pe
acolo, notând data, ora şi cât timp rămăsese fiecare în local. Nu exista în
acea înregistrare punctuală o motivaţie propriu-zisă, sau cu atât mai puţin o
dorinţă de control, ci mai curând inconturnabila necesitate de a găsi oarece
puncte de referinţă în viaţă.
Cafeneaua Condé este
ca un magnet sau, mai bine-zis, un loc de hotar, o graniţă, o oază în oraş, un
port care îi primeşte pe cei aflaţi în derivă, hotărâţi o vreme să ancoreze. De
altfel, cam toate personajele lui Modiano sunt „orfane“, mai ales atunci când
au o familie: tinere femei marcate de o feroce singurătate, absente şi aflate
sub zodia hazardului, mereu pe fugă de ele însele spre a se regăsi. Este cazul
lui Jacqueline, căreia junii clienţi ai cafenelei îi zic Louki. Este una dintre
acele figuri feminine care imediat ce intră într-o încăpere şi se aşază într-un
colţ, captează privirea şi atenţia tuturor. Una dintre acele apariţii de plan
secund ce într-un film captează lumina mai abitir decât protagoniştii.
Astfel, întreg
romanul se învârte în jurul ei şi, pagină după pagină, toţi încearcă s-o
definească – o veritabilă cercetare a vieţii, pe patru voci ce-i relatează
povestea din patru unghiuri. Unii dintre bărbaţii care vorbesc despre ea o
iubesc: pentru ei, Louki întrupează o stagiune irepetabilă a vieţii şi o dorinţă
inaccesibilă. Louki, precum cei ce i se alătură în colindarea unui Paris
hipnotic şi enigmatic (care ne duce cu gândul la povestirile lui Julio
Cortázar), este un personaj lipsit de rădăcini, care trăieşte clipa născocindu-şi
felurite identităţi, renăscând în permanenţă şi fugind, riscând cele mai
primejdioase urmări, spre a ţine pasul cu un prezent perpetuu sau, mai bine
zis, cu o eliadescă Eternă Întoarcere.De cine fuge Louki?
De o mamă laconică angajată la Moulin Rouge şi de un tată necunoscut. Încă din
adolescenţă, ea se pierde în peregrinări nocturne de-a lungul şi de-a latul
unui Paris oferit cititorului minuţios de exact (topografia este o altă obsesie
a lui Modiano).
Mereu figurantă şi
nicicând protagonistă, mereu ocrotită de un halou de mister şi de farmec, Louki
este un fel de Nadja a lui A. Breton, de Odile a lui R. Queneau, dar mai pământeană,
sau o Karina a lui Godard: mai puţin temerară şi rarefiată, mai melancolică,
într-un cuvânt, mai umană. Modiano este un maestru al relatării amănuntului
semnificativ, al relatării sobre, concise. O sobrietate ce încearcă să ţină în
frâu o durere primară, îndepărtată în timp, dar nu complet cicatrizată, precum
o rană suturată fără anestezie.
Şi totuşi,
protagonista romanului nu este atât evanescenta şi nefericita Louki, cât
Parisul. În romanul lui Modiano, el devine şi mai labirintic decât era, cu străzile
sale, celebrele bulevarde, dar şi cu alte locuri mai periferice, ascunse, pe
care personajul Roland le numeşte „zone neutre“… Gândul ne duce involuntar spre
scene din filmele ce au impus curentul nouvelle
vague, unde protagoniştii sunt tineri în plin derapaj.
Altfel spus, o carte concepută parcă de scriitorul,
regizorul şi filosoful francez Guy Debord (1931–1994). Un omagiu funebru şi
descurajant pentru o epocă pierdută, în stilul sobru al lui Modiano, aproape
mereu grijuliu cu detaliile propriei „pierzanii“
narative cu blazon proustian, dar, în acelaşi timp, miraculos de limpezi.
