O
întrebare din copilărie e titlul unei cărţi pe care Daily Telegraph o socoteşte pe drept cuvânt „fascinantă, importantă,
neobişnuită şi actuală“ (autorii cărţii: Darian Leader şi David Corfield, Penguin
Books, 2008). Citind, te confrunţi cu un val de prospeţime, prietenesc, robust,
în plină zăpuşeală. Sunt examinate, pe lângă medicina ultraspecializată sau
pasiunea publicului pentru „diagnosticul cert“, şi reţeta obligatorie, modul
simplist de a atribui boala unei singure cauze când cauzele sunt multiple
(ereditatea, microbii, ambianţa fizică, psihică, profesională, culturală,
socială – pot furniza, fiecare, câte o cauză), precum şi inabilitatea evitării
scurtcircuitelor stres psihic – boală fizică. În plus, autorii citaţi spun că
„Medicina a pornit într-o direcţie dominată în mare parte de interese
economice. Sistemul asigurărilor de sănătate decontează procedurile tehnice
costisitoare şi nu dă niciun ban pe discuţia atentă şi amănunţită cu bolnavul“.
Autorii descriu situaţii în care evenimente stresante, pozitive sau negative
(cum ar fi: naşterea, căsătoria, moartea, nenorocirile, senzaţia de
neajutorare, disperarea, teama ş.a.), dacă nu sunt reţinute în zona conştientă,
dacă nu sunt comentate, descrise, ritualizate, ci învăluite în tăcere, pătrund
direct nu în subconştient sau în inconştient, ci în corpul fizic, unde
contribuie substanţial la producerea bolii. Apoi, memoria le ignoră. Psihologul
le poate adulmeca urmele, dar tratamentul revine medicului. Despre originea
psihosomatică a bolilor, aşadar. Psihicul nu produce singur nicio boală, dar
nicio boală nu apare fără participarea psihicului. Scurtcircuitările apar în
condiţii de in-comunicare. În consecinţă, pacientul ar trebui îndemnat, învăţat,
încurajat să se exprime. Să-şi dezvolte creativitatea, imaginaţia, să se
deprindă cu dialogul, cu jocul, cu umorul, cu anumite ritualuri, cu – vorba
poetului – „ridicarea la simbol“. Altfel, tăcerea, calmul, „stăpânirea de sine“
devin factori de risc pentru sănătate.
Un
astfel de bolnav tăcut a fost, până nu demult, dragul nostru Institut
Cantacuzino. N-a reuşit să-şi etaleze masiv şi convingător stresul, stările,
valorile, să-şi ridice la simbol statutul şi rolul – trecut, prezent, viitor –
în faţa unui „medic de familie“ cu funcţii decizionale, „medicul“ fiind copleşit,
ca de obicei, de treburi cotidiene şi de „interese economice“. Numim tăcerea
„bun-simţ“ sau „complicitate la destin“? Diagnosticul corect e unul multicauzal.
În privinţa comunicării, în cele peste 9.000 de ore petrecute în facultate,
medicii nu beneficiază de trainingul însuşirii retoricii, artei dialogului,
teoriei convingerii, persuasiunii... Măcar cât să-şi asigure „complianţa“
pacientului (lipsa acesteia fiind semnalată recent de americani ca o mare
problemă a terapeuticii, apropo). La deteriorarea vieţii Institutului
Cantacuzino au contribuit indirect şi victimele? Prin prea mult calm şi „stăpânire
de sine“. Acum, cuţitul a ajuns la os şi lucrurile s-au schimbat. Una dintre
televiziuni a înţeles situaţia şi a iniţiat o campanie pe cont propriu. Prezintă
zilnic, în serial şi cu multiple reluări, anamneza, analizele, observaţii
pertinente privind starea bolnavului, dar şi valorile, rosturile, rolurile,
simbolistica instituţiei, adică tot ce n-a putut comunica de la bun început
pacientul însuşi. Acest mod de a sprijini rezolvarea unei probleme este unul
reuşit. Serialele TV pătrund în conştiinţa publică, chiar dacă unele, cele
romantice, impresionează cu deosebire doamnele, iar altele, cum ar fi „cazul
Elodia“, au felurite categorii de fani. „Cazul Cantacuzino“ este conceput anume
pentru conştiinţa medicilor lui de drept şi este o iniţiativă care s-ar putea
extinde. De ce n-ar încerca şi unele emisiuni culturale să procedeze astfel? Să
urmărească zilnic, pas cu pas, şi să transmită în reluare, opinii, informaţii,
variante de soluţionare a problemelor, până la obţinerea rezultatului dorit.
Personal, în decursul timpului, am făcut câteva prezentări ale Institutului
Cantacuzino la televiziune, dar au fost distanţate în timp şi au avut soarta
plângerilor „cantacuziniştilor“: au dispărut fără urmă. Intervenţia susţinută,
serialul, reluarea până la soluţionare este metoda. În sprijinul Institutului
intervine acum şi Academia de Ştiinţe Medicale. Opinia publică intervine şi ea.
Perfect. Pentru că în joc nu e doar soarta unui simbol de prim rang al
medicinii româneşti şi mondiale, ci şi funcţionarea sistemului nostru imunitar
într-un organism cu adevărat viu.
