Întinerim cu fiecare clipă care trece. Cum
altfel să înțelegem Anotimpurile vieții, prin care se
înveșmântă în vers sufletul poetului Iustinian Gr. Zegreanu, ca mai apoi
să ajungă dinspre inocență spre iubire, pe drumuri hotărnicite cu credință,
până-n hău de înțelepciune? S-ar crede că în strania întâmplare ca o viață de
om, ordinea anotimpurilor (și numărul acestora) își așteaptă o nouă ordine, iar
poetul tocmai asta face prin volumul de poezie apărut la Editura Avalon, în
2016.
În
anotimpul inocenței, poetul se crede „un înger pe pământ” ale cărui „aripi
zdrențuite îl vor purta „odată și odată în zbor spre gândurile” sale. Tot acum
se simte însuflețit de un vis, dintre acelea care-l purtau cândva rătăcitor sub
bolta înstelată într-un basm fără nume. Ca un medic adevărat, poetul își pune
singur diagnosticul: „o mână de neuroni într-o minte” „un creator de cuvinte”,
având incertul privilegiu că „murind va rămâne nemuritor”.
Primul
capitol al volumului stă deci sub semnul inocenței. Și versurile nu dezertează
de la această candoare. Pretenția poetului vizează miezul fierbinte al maladiei
cu numele de poezie, pe care o vrea „un antidot universal ce vindecă prostia”.
Este posibil – au mai încercat și alții experimentul –, însă prostia continuă
să zburde ca mieii inocenți în pajiștile-n floare, în vreme ce gospodarul își
ascute satârul.
În
„Ecce homo” și „Un fals elogiu” se simte o adiere minulesciană: „Sunt un
amestec din tot ce au spus alții”, scrie Zegreanu. „Eu sunt o armonie de proză.
Și de vers”, scria I. Minulescu. Poetul romanțelor pentru mai târziu l-a
presimțit, poate, pe poetul Iustinian Gr. Zegreanu. În dialog cu Creatorul
Universului însă, creatorul de poezie se simte tot copil. Și bine face.
Atins de poezie ca de o „boală
incurabilă”, poetul lasă în urmă anotimpul inocenței și se aruncă în iubire
(capitolul II) cu o totală inconștiență. E pe acolo un trup de femeie, o
femeie-floare, o mireasmă a voluptății, o dulce nebunie care scapă oricărui
diagnostic, o ardere mocnită pe rug de-aduceri aminte. În fața acestora, el –
„ostatic al gândurilor reci” „ca lichidul matern amniotic”.
Abundența termenilor medicali ar trebui
poate să creeze un mediu aseptic pentru biata poezie, obligată să treacă prin
toate mediile sociale, prin toate zoaiele și virușii modelor, rămânând totuși
pură. Când ajungem pe drumuri (capitolul trei, într-un anotimp incert), poetul
ne avertizează că „zilele rămase în memoria de odinioară” ar fi „lucruri
nefolositoare”. Cu alte cuvinte, tot înainte!
Tot pe drumuri fiind, constată el un lucru
pe care-l știm cu toții dintotdeauna: „N-am bani”, „Nici noi!”. I se mai pare
și că „viitorul e departe”. „Aș!”. Mai bine să-l creadă pe Omar Khayyane când
spune: „Omule, viitorul e-un hău necunoscut./Știi măcar dacă vorba ce-o-ncepi o
vei sfârși?/Poate chiar mâine-n ăst larg univers vei fi asemenea celor care au
și muncit demult”.
Frumos,
cu adevărat frumoase sunt versurile: „În ziua în care m-a albit lumina/Și toți
aveau umbrele din cuvinte/Doar eu mi-am dezgropat rădăcina/Făcând cu soarele
noi legăminte”. Cine să se mai înfioare de iarna din suflet, când ne-am deprins
demult cu viforul din gând?
Dar
să trăiești în tine „ca-n chirie” nu se poate răbda. Soluția e să te botezi în
credință (capitolul IV). Treci prin gândul lui Dumnezeu, înduri răstignirea,
cauți sensul Cuvântului (dacă-l găsești, să nu te plângi că nu mai înțelegi
nimic!), afli dacă Dumnezeu ți-a zâmbit în ziua când te-ai născut. Credința e
pentru ca tu să înveți plânsul și mierea lacrimii și, pentru că, oricum ai
da-o, „adus la marea judecată” vei fi găsit de-a pururi vinovat. Sau poate nu.
Iată și ultimul anotimp – al cincilea – înțelepciunea. Dacă nici acum, atunci
când? Uite, „și pe neuroni îi apucă crampa”…
Și
iată-ne ajunși la capăt de drum, după ce l-am petrecut pe poet prin cele cinci
anotimpuri ale vieții. Mergi mai departe, poete, „că-n lume doar dragostea
este, că-n vreme, la capăt, ne-așteaptă nu Moarte, ci altă poveste”. Parcă așa
zicea Blaga.
