E imposibil – cel puţin din punctul de
vedere al eticii medicale – să anunţi apariţia oricărei lucrări scrise
importante de fiziologie fără să aminteşti numele lui Daniel Danielopolu
(1884–1955), marele înaintaş al acestei discipline. Sigur, corect din punct de
vedere iatroistoric, n-ar trebui uitaţi nici Gheorghe Polizu (1819–1886),
primul profesor de fiziologie la Bucureşti, ori zoologul Alexandru Vitzu (1852–1902)
care, în propria-i casă, a instalat în 1883 un laborator de cercetări
fiziologice, lucrând pe animale. Cu Danielopolu, ne situăm în modernitatea
acestei discipline. Pasionat de cercetarea ştiinţifică, prin contribuţia sa
esenţială a luat naştere Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică din
Bucureşti (1948), care astăzi îi poartă numele. Deşi clinician desăvârşit, a
intuit rolul investigaţiilor paraclinice în elaborarea acurată a
diagnosticului, creând laboratoare de fiziologie, radiologie, farmacologie
experimentală şi umană, anatomie patologică, bacteriologie, un bloc chirurgical
pentru operaţii neurovegetative (unic în ţară), în care se operau fibrele
aferente vegetative cardiace, în vederea ameliorării circulaţiei coronariene şi
a reducerii anginei pectorale. Danielopolu a studiat printre primii în lume
sistemul neurovegetativ, introducând metode originale pentru investigarea
acestuia, şi a fost, în acelaşi timp, un înaintaş al biociberneticii, concepând
organismele şi funcţiile organelor ca pe nişte sisteme, aşa-numitul „mecanism
circular“. A apărat – în vremuri de restrişte dominate de o înţelegere greşită,
deformată politic, a pavlovismului – ştiinţa medicală românească, iar
Academia de Medicină, al cărei secretar permanent a fost, este în fapt ideea şi
creaţia sa (1935).
România
însă a continuat să aibă o pleiadă de mari fiziologi. O citare a unor nume,
prin forţa lucrurilor incompletă, ar fi un demers incorect, chiar dacă m-aş
hazarda să amintesc pe cele cu rezonanţă mondială, precum: N. Paulescu, Gr. T.
Popa, George Emil Palade, Ioan Haulică, I. Baciu, Valeriu Neştianu, Gh. Benga ş.a.
Esenţial este că, de-a lungul timpului, în ţara noastră s-a format o Şcoală de
fiziologie, fiecare din cei care au reprezentat-o (conducând disciplina ca
profesori în cadrul facultăţilor) contribuind la prestigiul acesteia.
Pe
măsura evoluţiei ştiinţei, fiziologilor li s-au alăturat fiziopatologii. Aşa se
explică colaborarea între un fiziolog – prof.
dr. Gh. Badiu – şi un fiziopatolog – prof.
dr. I. Teodorescu Exarcu –, primul actualizând secţiunea de fiziologie a
unei lucrări a celui de-al doilea autor citat („Anatomia şi fiziologia omului“,
în colaborare cu V. Ranga), rezultând astfel o carte nouă Fiziologie umană (peste
750 de pagini). Redactorul de carte al Editurii Medicale, Liliana Petrescu,
anunţă apariţia recentă (2014) a acestui volum – o sursă de informaţie
actualizată, „care permite înţelegerea unor date moderne, fundamentale de
fiziologie, bazate pe cele clasice. Autorii pun la îndemâna cititorilor date
esenţiale de anatomie, în corelaţie cu funcţia, date de fiziologie, mecanisme
de control şi reglare, utile atât studentului, cât şi clinicianului“,
subliniind claritatea didactică a textului şi sprijinul iconografic (peste 400
de ilustraţii). Se menţionează cele şapte capitole privind funcţiile:
respiratorie, circulatorie, digestivă, metabolică, excretorie, de reglare şi
coordonare, de reproducere. Editura Medicală ţine să menţioneze faptul că
recenta apariţie vine după mulţi ani în care nu a mai apărut niciun titlu în
acest interesant domeniu, de la „Fiziologia“ regretatului acad. I. Haulică. Un
cuvânt înainte este semnat de prof. dr. Ioana Anca Bădărău, de la Disciplina
fiziologie I din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti.
