Nu avem, din păcate, multe lucruri: autostrăzi,
profilaxie în spitale, o lege a sănătăţii acceptată de toată lumea, o lege
atractivă a sponsorizării. Dar avem cenacluri. Sunt la modă. De tracologie,
dacologie, farmacie, poezie, brâncuşiologie, gastronomie, fotografie, urologie,
coregrafie, stomatologie, teatrologie şi de... dramaturgie. Ţara e împânzită cu
ele, pentru că, deşi „românul s-a născut poet, scriind versuri la closet, văzând
că banii din altă parte curg, a zis: «Staţi, fraţilor, că mă fac dramaturg»,
cum s-a exprimat un poet popular, într-un catren antologic. Dar, dincolo de
toate consideraţiile, cenaclurile de dramaturgie sunt – sau ar trebui să fie –
laboratoarele de creaţie ale teatrelor noastre. Din ele şi-ar trage seva. Ca
atare, secretarii literari şi directorii de teatru ar trebui să le viziteze în
permanenţă. Asta, în mod normal. Dar, probabil că cei pomeniţi trag din altă
parte.
De curând, la Centrul socio-cultural al
sectorului 2, din str. J. L. Calderon, condus cu pricepere şi entuziasm de dna
Elena Scurtu, în cadrul cenaclului
de dramaturgie „Dragon 2“ (dramaturgi „goniţi“, adică refuzaţi), înfiinţat de
un grup de oameni de teatru format din subsemnatul, scriitorul Constantin
Turturică, ziaristul Denis Dinulescu şi dramaturgul Dinu Grigorescu, a avut loc
lectura piesei Cel mai bine-i în avion,
de C. Turturică, având subtitlul: Comedie
cu evrei şi români stresaţi. Lucrarea are drept subiect frământările şi chinurile unei familii de evrei comunişti, înaintea
plecării definitive din România, spre Ţara Sfântă.
În rândurile ce urmează, refac filmul celor
două ore, cât a durat evenimentul, vrând să scot din anonimat un fapt artistic,
cum e cel al citirii unei piese de teatru în premieră mondială, în cadrul unui
cenaclu. Sunt convins că ar putea fi considerată o capodoperă. Sigur, acum e
nemediatizată, dar asta nu înseamnă că
nu a fost un eveniment: citită cu emoţia primei lecturi, dar şi cu aplomb, de
actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Florentina Tănase, Izabela Drăghici,
Denis Dinulescu şi prof. Ion Maftei. În asistenţă au fost prezenţi dramaturgii
Dinu Grigorescu, Puşi Dinulescu, scriitorul Emil Lungeanu, teleastul Eugen
Dumitru şi, bineînţeles, autorul. Cu toţii au ascultat cu interes lectura
incitantei şi deloc convenţionalei lucrări dramatice. Asistenţa a fost plăcut
surprinsă de lectura inteligentă a regizorul tv Sergiu Ionescu, în postura inedită de actor, pe care nu o mai
profesase de mult, ca şi de prestaţia cinicului ziarist şi dramaturg Denis
Dinulescu, autor al pieselor „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu“ (jucată la
Teatrul Mic) şi „6 din 49“ (citită la debutul actualului cenaclu). Acesta, în
lipsa unui interpret, şi-a citit cu excelentă dicţie rolul, dovedind un talent deosebit de actor, pe lângă
cele pe care le are la degetul mic, adică de ziarist, dramaturg şi… cârciumar.
Lectura, prelungindu-se, a pus la grea încercare răbdarea interpreţilor, dar
mai ales, a celor din asistenţă... Unii veniseră în speranţa că la sfârşit li
se vor oferi, cum se obişnuieşte în genere, plăcinte, fursecuri, un pahar de
vin sau măcar de cola, o pungă de plastic, un pix. Fapt care nu s-a întâmplat,
deoarece autorului, cam strâns la pungă, i se terminase pensia pe luna în curs…
Dar nici invitaţii nu şi-au ţinut gura. De pildă, cinicul ziarist nu s-a dezminţit
şi – la final – a mărturisit confidenţial unor apropiaţi că, deşi a participat
cu plăcere, totul a fost de fapt un…
rahat! Despre Florentina Tănase, prezentă
până de curând pe panourile publicitare ale unei bănci, nu pot spune că doar a
citit, fiindcă chiar a interpretat, cu un farmec special şi o intuiţie ieşită
din comun, partitura ce-i revenea, ceea ce o recomandă să atace cu mai mult
curaj şi alte roluri din dramaturgia naţională şi universală. Asta, în cazul în
care regizorii vor vedea în ea ce este vizibil şi de aproape şi de pe panouri:
o excelentă actriţă modestă. Semnatarul acestor rânduri, dramaturg şi el
(autorul volumului „Şase piese în căutarea unui teatru“), dar încă nejucat,
dominat de ambiţie şi cu experienţa din îndelungata-i carieră de artist
comico-lirico-dramatic, s-a străduit să fie la înălţimea rolului fabulos
al evreului Herţovici – de fapt marea
realizare a autorului – şi, de multe ori a reuşit. În lipsa unui actor adecvat,
prof. Ion Maftei, prezent în distribuţie ca o soluţie de avarie, ne-a arătat o
mostră de amatorism cu toate calităţile şi defectele unei asemenea aventuri.
Cireaşa de pe tort a fost oferită de Izabela Drăghici, care a citit rolul
tinerei eroine din piesă cu talent şi cu o dezinvoltură cu totul specială,
relevând – pe lângă o prezenţă feminină de excepţie – un mare talent artistic.
Cel mai atent, mai „în problemă“, a fost
Dinu Grigorescu, un fin recenzent al literaturii dramatice contemporane, autor
al volumului „Rezervaţia dramaturgilor”, recent apărut, şi al piesei „Ciripit
de păsărele“, jucată cu mulţi ani în urmă la Teatrul de Comedie; dar, mai cu
seamă, al câtorva volume de piese de teatru, care aşteaptă de mult să fie
reprezentate pe scenele bucureştene şi din ţară. Prezent, de altfel, la mai
toate manifestările de acest gen, acum a ajuns puţin mai târziu şi,
neajungându-i lectura actorilor, a citit de unul singur textul, desigur în
gând. La sfârşit, după ce şi-a exprimat regretul că secretarii literari şi directorii de teatru sunt absenţi de
la o asemenea manifestare, l-a felicitat
pe autor pentru interesanta temă a piesei, aproape unică în literatura română
dramatică actuală. Puşi Dinulescu – membru fondator al Cenaclului, autorul
celebrului panseu „Un bou s-a îndrăgostit de Luminiţa, boul sunt eu“, precum şi
a 20 de volume de beletristică, dintre care se distinge corozivul şi scandalosul eseu „Gaşca şi Diavolul“ – un atac violent la adresa preşedintelui
Uniunii Scritorilor, Nicolae Manolescu –, a apreciat că tema piesei e neaşteptat
de bună. În acelaşi timp, a transmis ideea că lecturile cenaclului trebuie
continuate, dar într-un stil mai alert, mai vivace, îmbinând lectura cu mişcarea
şi vorba cu fapta, pentru atragerea publicului. Emil Lungeanu, autor a peste 50
de volume, dintre care se distinge eseul exploziv despre Shakespeare şi poemul intitulat „Odiseea literară a lui
Florentin Popescu“ – pe care l-a scris de bunăvoie şi nesilit de nimeni –,
fiind obosit după o zi extenuantă de muncă, la clubul „Boema 33“, nu s-a pronunţat
asupra lecturii, dar a promis că va transmite consideraţiile sale autorului,
ceea ce, până la data când scriu rândurile de faţă, nu s-a întâmplat.
Şi ceilalţi spectatori au apreciat, e drept,
tacit, calităţile incontestabile ale textului, promiţând că vor veni negreşit la şedinţa următoare a cenaclului însoţiţi
de prieteni, vecini şi rude apropiate.
La plecare, au ţinut să precizeze, de data asta destul de sonor, că nu e bine,
nu e sănătos, e chiar păgubos şi antinaţional, e chiar „naşpa“ să-şi renegi
credinţa moştenită de la părinţi pentru o situaţie socială privilegiată, ca
eroii piesei, pentru că, până la urmă, ajungi pe mâna dramaturgilor care te
încondeiază cum vor ei. Autorul, Constantin Turturică, a devenit cunoscut după
romanele „Nu eşti obligat să mori tâmpit“ şi „Scula Securităţii“, în care îşi mărturiseşte
activitatea de informator al sinistrei instituţii, dar, mai ales, după
reprezentarea piesei „Comedie roşie“, la Teatrul Naţional din Bucureşti, precum
şi datorită faptului că este tatăl incisivului ziarist de la „România liberă“,
Dan Turturică. E unul din principalii consumatori de cafea, în cadrul unui grup
aparţinând vârstei a treia, care îşi are sediul – în zilele de lucru – în
restaurantul „Boema 33“. El a observat cu tristeţe absenţa din sală a
prietenilor de acolo.
De asemenea, a regretat lipsa neobositului
editor Florentin Popescu (pe care din varii motive nici nu l-a invitat), precum
şi a fostului ziarist al paginii de agricultură a oficiosului partidului
comunist, „Scânteia“, Ştefan Dorgoşan, actualmente autor al seriosului roman „Călae“
şi al altor interesante volume de proză, cu care bate, de mai mult timp, la porţile
Uniunii Scriitorilor.
Autorul, care, tot timpul lecturii, a fost
extrem de atent, corectând câteodată pronunţia interpreţilor, a remarcat şi el
cu tristeţe lipsa directorilor de teatru şi a secretarilor literari. Deşi
cuprins de o emoţie puternică, a reuşit totuşi să ducă la capăt o scurtă luare
de cuvânt, în care a mulţumit actorilor, dar mai ales participanţilor, care şi-au
rupt din timpul liber atât de preţios, pentru a-i asculta modesta piesă. În
încheiere, a mărturisit că lectura respectivă a fost benefică, descoperind atât
calităţile, cât, mai cu seamă, defectele piesei. Şi că deja se gândeşte ca imediat
ce ajunge acasă să facă profunde schimbări structurale… A plecat anonim, aşa cum venise de altfel, spre maşina 137,
manifestarea terminându-se cu speranţa că umătoarele şedinţe ale cenaclului vor
desfunda urechile directorilor de teatre.
