În dorinţa unei diversificării repertoriale,
dar şi a punerii în valoare a balerinilor teatrului, managerul Operei din
Constanţa, soprana Daniela Vlădescu, a propus publicului o nouă premieră, alăturând
două partituri celebre şi foarte îndrăgite: Noaptea Valpurgiei din
opera Faust de Gounod şi Carmende Bizet-Scedrin. Prima a fost în coregrafia semnată de Florin Brânduşă,
cândva solist de cotă (şi) pe scena constănţeană, revenit acum în altă ipostază,
dar la fel de emoţionat; cea de a doua – în viziunea coreeanului Lee Won Kook,
artist cunoscut la noi prin evoluţiile sale, la Opera Naţională Bucureşti, ca
interpret al rolului Siegfried din Lacul
lebedelor de Ceaikovski, în 1995 şi 1999, când parteneră i-a fost Corina
Dumitrescu, poate tocmai de aceea aflată acum în sală.
Ambianţa cumva „neutră“ creată prin jocul de
lumini în general difuze, completat spre final de fumul ce învăluie
personajele, totul guvernat de un (probabil) glob pământesc plasat pe fundal,
a căpătat, în Noaptea Valpurgiei, un
plus de culoare şi expresie prin costumele variate (scenografia Carmencita
Brojboiu), doar în parte cu trimitere la lumea tenebrelor. De altfel, în
versiunea sa, Florin Brânduşă a decupat doar două cupluri celebre din libretul
iniţial. Ansamblul imaginează nimfe (în rochii vaporoase şi tinereşti) sau
fauni cu mişcări adecvate, însoţind şi completând evoluţia Elenei (Eliza Maxim)
şi a lui Paris (Sergiu Dan), amintind mai curând graţia şi expresia îndrăgostiţilor
din Romeo şi Julieta, apoi a
Cleopatrei (Delia Luca) şi a lui Antonio (Horaţiu Cherecheş), mult mai pregnant
caracterizaţi şi prin mişcare sau atitudini şi prin costum, ba chiar şi prin
aducerea lor înfăşuraţi în covoare (deşi, conform legendei, doar Regina se
ascunsese astfel pe corabie, pentru a ajunge la iubitul său) – element de efect
pentru cei care cunosc „istoria“. Dar apar şi personaje noi (Demonii), în
interpretarea excelentă asigurată de Aliss Tarcea şi Adrian Mihaiu, acesta din
urmă având o coregrafie ce i-a subliniat şi tehnica performantă şi mai ales
talentul în roluri de compoziţie. Conceput în manieră clasică, având toate
datele atât de familiare iubitorilor genului – poante, sărituri, arabescuri,
piruete etc. –, baletul este alert, se derulează fluent şi cu o anume strălucire,
toţi interpreţii implicându-se cu plăcere în demersul artistic rezolvat cu
acurateţe (trecând peste „accidentele“ de parcurs sau peste lipsa de
omogenitate şi sincronizare a ansamblului în câteva momente), uneori şi cu
anvergură sau pregnanţă expresivă.
Schimbând „registrul“, Carmen a readus eroii binecunoscuţi, dar văzuţi „mai altfel“,
inventând şi aici un personaj, renunţând totodată la altele regăsite în montările
anterioare. Rămas la baletul clasic, completat cu repere din dansul modern,
coregraful a ales doar câteva secvenţe din acţiunea tradiţională, pornind de
la întâlnirea Carmencitei cu Don Jose, continuând cu scena de dragoste din
camera tinerei – de o expresivitate şi o încărcătură emoţională aparte, dar din
nou mai aproape de cuplul shakespearean amintit, apariţia lui Escamillo şi apoi
finalul bine ştiut, în care eroina este ucisă de un Jose ce pare mai curând un
prinţ elegant şi îndrăgostit-disperat. Adevărul este că nici Carmen nu are trăsăturile-prototip
ale temperamentalei şi răzvrătitei gitane, ci este o fată cochetă, extrem de
pasională în relaţia cu Jose, astfel încât devine destul de neaşteptat faptul că,
după fugara „relaţie“ cu toreadorul, îl respinge brutal pe cel de care părea vrăjită.
Dar Aliss Tarcea (în prima parte a serii o simpatică Demoniţă) reuşeşte să fie
dezinvoltă, sigură pe mijloacele sale tehnico-artistice, maleabilă şi convingătoare,
având în Horaţiu Cherecheş (la rândul său „transformat“ din anticul Antoniu)
un partener redutabil, chiar dacă de această dată Don Jose este (şi el)
„altfel“, dar cu o prezenţă scenică impecabilă, cu nerv şi, de asemenea, cu o
experienţă îndelungată. Într-o partitură mai restrânsă, Sergiu Dan (trecând şi
el de la frumosul Paris) a avut prestanţa specifică lui Escamillo, dar liantul
a fost asigurat de excelentul Adrian Mihaiu, un Joker cu toate datele unei
tehnici viguroase, unei creaţii interpretative ce-l recomandă printre cei mai
valoroşi balerini ai teatrului (şi nu numai), remarcabil fiind şi faptul că a
reuşit să construiască un personaj diferit de cel al Demonului din debutul
serii. Într-un decor minimal, cu panouri, „oglinzi“, evantaie, cu un pat şi un
scaun, într-un cadru general roşu-sângeriu (scenografie imaginată de acelaşi
Lee Won Kook), relaţiile se creează logic, uneori poate mai schematic, alteori
impresionant (duetul de dragoste), cu umor şi un anume dramatism, ansamblul susţinând
şi completând cu destulă rigoare atmosfera cumva iberică. Costumele fetelor
sunt însă destul de departe de ceea ce reprezintă lumea Spaniei, dar au farmec şi
pun în valoare siluetele în general bine proporţionate, având şi mobilitate şi
corectitudine în ţesătura coregrafică agreabilă, fără o complexitate deosebită,
dar ofertantă pentru interpreţi.
Publicul care a asaltat sala a aplaudat
îndelung şi entuziast o premieră de balet apreciată şi, deci, „de serie lungă“,
menită să îmbogăţească afişul ce include şi Lacul
lebedelor, şi Don Quijote, şi Spărgătorul de nuci, şi Cenuşăreasa şi...