Leonard Voicu este unul dintre cei mai activi membri ai
Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România (SMSPR), societate
care cuprinde, alături de scriitori cu formație medicală, și profesiunile
conexe, precum medici veterinari, farmaciști și psihologi, liantul fiind
definit de „deviza lor de căpătâi: să vindeci sufletul întâi” – idee
care stă la baza scrisului lor.
Frumusețea bucură sufletul iar arta îl înalță, literatura fiind
cea dintâi între aceste opere aducătoare de starea de bine fizic, dar și
psihic. Cărțile doctorului veterinar Leonard Voicu aduc o contribuție
importantă în acest proces. Umanist de cea mai înaltă clasă, el este în bună
măsură și un homo universalis, aplecat și asupra științei – dovadă stă
masteratul său în imunologie și virusologie, precum și publicațiile în reviste
de specialitate.
SMSPR cuprinde, alături de români, și pe cei formați inalienabil
în spiritul limbii și al simțirii specifice acestui popor, care gândesc și
scriu în română, fie că sunt armeni, germani, evrei, macedoromâni sau lipoveni.
Mult mai numeroși sunt românii care, migrați temporar sau definitiv pe alte
meleaguri, au dus cu ei acolo România, țara mamă de care nu se pot despărți.
Stabilit în Canada, Leonard Voicu a rămas cu inima și sufletul în țara de
baștină, purtându-i mesajul în îndepărtata Americă de Nord. Este președintele
Cenaclului Eminescu din Montreal și al Asociației canadiene a scriitorilor
români. În anii ʼ90 a fost președintele Federațiilor asociațiilor românești din
Canada, o țară în care românii sunt destul de numeroși. A publicat șase cărți
de proză și poezie, printre care și romanul „Funia roșie”, a cărui acțiune se
petrece în mediul sătesc, în anii de teroare ai colectivizării forțate, vremuri
de care s-ar cuveni să ne amintim cu mai multă aplecare.
Cartea despre care vorbim acum – romanul Surorile
– cuprinde, de fapt, patru romane, pornind de la tulpina comună a arborelui
genealogic al unei familii de țărani din câmpia de sud a țării. Fiecare
personaj are personalitatea sa și pe măsură ce lecturezi, te atașezi de ele ca
și cum ți-ar fi rude, apoi meditezi asupra sorții, cu bucurii, cu tristeți, cu
lovituri nemiloase peste care moartea își așază pecetea de final. În afară de
firul captivant al istorisirii, doresc să subliniez bogăția de cuvinte neaoșe
din roman, cuvinte care tind să fie mai rar folosite în ultima vreme, când
limbajul pare a sărăci. Se simte contactul intim și îndelungat cu talpa țării,
cu oamenii acestui pământ. După ce ai citit cartea, rămâi cu gustul dulce al
limbii române, în curățenia și frumusețea ei. Țăranul român, așa cum l-a
prezentat Liviu Rebreanu sau Marin Preda, este rareori regăsit în literatura de
astăzi, în care eroii sunt, cel mai adesea, recrutați dintr-o lume citadină, cu
false sofisticări. Romanul „Surorile” este (și) un roman psihologic, prezentând
sufletul femeii născute la țară, copilărind în acest mediu încă nerupt de
natură și într-o atmosferă în care prevalează sentimentele adânci, parcă mai
puternice și mai bine cristalizate decât ale tinerilor crescuți în orașe. Sunt
încredințat că lectura acestei cărți îi va îmbogăți în cuget pe cititorii săi.