La sediul din București al Societății
Medicilor Scriitori și Publiciști din România (SMSPR) s-a desfășurat, la 7
noiembrie, un congres aniversar, în onoarea împlinirii unui sfert de secol de
existență a SMSPR. Prof. dr. Mihai Ghiur și conf. dr. Corneliu Zeana,
vicepreședinții organizației, au prezentat activitatea asociației de la
precedentul congres și planurile de viitor, iar dr. Constantin Bogdan,
președinte în exercițiu, activitatea internațională a acesteia. Profesorul
Nicolae Marcu, președintele Societății Române de Istoria Medicinii, a făcut un
istoric al celor 25 de ani de existență a SMSPR.
Manifestarea a cuprins și câteva expoziții –
de pictură (Cenaclul de arte plastice al medicilor „Ion Țuculescu“), de
foto-haiku (dr. Jules Cohn Botea) –, lansări de carte, un concert de cameră
(formația „Orfeu“, dirijată de profesorul Radu Cozărescu) și un recital de
poezie (actrița Doina Ghițescu, pe poezii scrise de George Dinizvor și C. D.
Zeletin). Au fost acordate diplome aniversare și jubiliare.
Medicul și scriitorul C. D. Zeletin,
președintele de onoare al societății, a vorbit despre arta scriitoricească în
situația particulară a medicului scriitor, discurs pe care îl redăm în cele ce
urmează. (Dr. Mircea Ciuhuța)
„Anumite
încercări de sănătate personală prin care trec, vin totuși cu un benefic
avertisment, amintindu-mi întâi de toate că sunt scriitor nu vorbitor și că
lapidaritatea, coborâtoare din adjectivul latin lapidarius, exprimând
concizia la care te obligă dăltuirea literei în piatră, trebuie să fie, în bună
măsură, o cerință terapeutică a contemporaneității noastre, căci lumea se
îneacă în puhoaie de vorbe, inutile, disimulatoare ori zvârlite departe de
sens, prefigurând iminența unui sindrom Babel, cu nenumărate forme subclinice.
Asta
nu înseamnă că nu putem uza de un vocabular bogat, opulent sau fastuos, sau că
nu putem folosi în exprimare întâmplarea, însă pe cea creatoare. Asta nu
înseamnă că frumusețea pe care o poartă cuvintele nu are grație, atâta vreme
cât grația este frumusețea în mișcare. Și arta noastră este investită cu
mișcarea lor, fără de care comunicarea ideii ori a impresiei nu e cu putință.
Asta
nu înseamnă că poeții trebuie să uite troheul, dactilul, anapestul, amfibrahul
ș.a.m.d., prozatorul răsuflarea vie a periodurilor sau dramaturgul dialogul cel
dătător de viață. Nu să folosească toate acestea, dar să le știe, să-și
săvârșească funcția lor incubatorie undeva prin ungherele memoriei. Pe fiecare
cum îl prinde, fiecare să audă când este chemat. Și toți, de oricâtă
spontaneitate și spirit euristic, inventiv, s-ar bucura, nu trebuie să uite întârzierea
pe manuscris și frumusețea limbii românești.
Într-un
anume fel, noi, medici și scriitori, deci artiști, suntem dureros de
echidistribuiți dansatori pe sârmă: o ezitare ne este fatală. Și n-ar fi nimic,
deoarece mirificul și primejdiosul fir este prevăzut dedesubt cu salvatoare
plase elastice, numai că acestea poartă numele de amatorism, diletantism (în
sensul actual al termenului, nu în cel primar), aflare în treabă ș.a.m.d.
Sunt
fericit că ne aflăm iarăși împreună, după o perioadă zbuciumată de timp, în
care, totuși, colegii noștri au publicat nenumărate cărți. Ne reconfortăm, atât
cât e cu putință, solidaritatea de breaslă. Deși arta scrisului e deopotrivă
dicteu al singurătății și operă de obște, depinde cum vrem s-o luăm, să ne
aducem aminte de faptul că Nazarineanul recomanda fiilor harului: Rugați-vă
împreună! Nici nu se poate altfel, deoarece, oricât de anahoretic ar fi,
scriitorul are nevoie de un semn care să-l asculte, prin care să se confirme,
să se întărească și să se înalțe.
Societatea
Medicilor Scriitori și Publiciști din România, pe care o cunosc foarte bine, nu
numai ca președinte fondator ales, dar și ca lector atent, are mulți membri de
talent, unii de mare talent, muncitori și care se iau în serios. Portofoliul
președintelui unei astfel de societăți este plin de manuscrise, trimise cu
discreție, sfială și suflet deschis; pe unii nu mai dovedesc să-i admir, tineri
sau mai puțin tineri. Societatea noastră trebuie însă împrospătată urgent cu
talente tinere, dovedite, și care se bucură măcar de incipient prestigiu
artistic și medical.
În încheiere, vă doresc sănătate,
lumină și zvâcnet creator în suflet. Și îmi permit să vă adresez îndemnul de a
nu părăsi pixul cel atât de liber, creionul, tastele calculatorului ori
stiloul. Toate aceste instrumente se pot exprima astăzi, trecându-le din
concretețea lor într-o abstracție, printr-un singur cuvânt, vetust într-adevăr,
dar pe care îl înălțăm la virtutea metaforei: Măria Sa Condeiul. A avea sau a
nu avea condei! Cu această inefabilă instanță lăuntrică trebuie să dialogăm
permanent.“