Legaţi-vă centurile de siguranţă! Începe cursa.
Este
cascador, omul căruia îi place suspansul şi care nu se ataşează de nimic, păstrând
o atitudine zen sinonimă cu nepăsarea. Echipat într-o haină de piele, mănuşi de
şofat şi o nelipsită scobitoare între dinţi, cu indescifrabile elemente din
trecut şi prezent, este calm şi sigur pe el, iar atuul lui nu e o armă, ci
siguranţa de neclintit cu care conduce maşina. Pare un fioros şi un atipic
pentru lumea în care trăieşte, un rebel fără prea multe obligaţii, cu o
atitudine de sânge rece în orice face. „Sunt şofer“ şi asta rezumă totul. Pe
timpul zilei este cascadorul care se aruncă în centrul pericolului, pentru ca
noaptea să fie pilotul lumii interlope. Ar putea părea un banal film de serie
B: implicat în cazuri delicate, cu o mulţime de repercusiuni periculoase,
personajul interpretat de Ryan Gosling
trăieşte intens, iar tăcerea lui spune
mai multe decât orice alte replici.
Conflictul pare simplu: un şofer fugar implicat într-un jaf ieşit prost ajunge să
aibă toată mafia pe urmele sale, toate acestea pentru că, într-o bună zi, se îndrăgosteşte
de femeia cu care locuieşte pe acelaşi palier. Iar ca lucrurile să nu se
simplifice deloc, ba dimpotrivă, să se încâlcească mai rău ca niciodată, femeia
aceasta cu privirea rătăcită şi tristă, interpretată de Carey Mulligan, are un trecut complicat, un copil al cărui tată
este în închisoare şi nu peste mult timp va reveni acasă.
Ce fascinează în filmul lui Nicolas Winding Refn (premiat la Cannes
pentru regie) este construcţia gradată a tensiunii şi suspansului. Brutal, fără
a fi sângeros, periculos, fără a miza pe arme, Cursa radiografiază subtil existenţa celui care stă în umbra
interlopilor, a acelui om fără nume ori trecut, care pur şi simplu execută şi îşi
şterge urmele imediat după. Are acea doză de suspans care te năuceşte (conduce
la viteze înspăimântătoare fără a se pierde nicio secundă), dar şi acel dram de
melancolie surdă a singurătăţii care te face să te întrebi cum poate trăi
astfel, fără a se lega de nimic din jurul lui. Dar astfel poate merge înainte,
fără a privi înapoi, fără a avea procese de conştiinţă. Singurul om de care
depinde este Shannon, managerul lui atât în timpul zilei, cât şi noaptea. Este
cel care îl îndeamnă să piloteze una dintre cele mai puternice maşini pentru
construcţia căreia se aliază cu oameni din zona interlopă – de vreme ce nu este
cea mai ieftină „distracţie“.
În timp ce Shannon continuă să se preocupe
de adunatul banilor pentru maşina fantastică, Şoferul intră mult prea mult în
viaţa lui Irene, vecina de palier, al cărei soţ (Standard) este proaspăt
revenit din închisoare. De acum, lucrurile încep să se complice: Standard va
trebui să returneze o mulţime de bani celor care l-au ajutat de-a lungul
timpului, iar dacă nu va dovedi un comportament exemplar în faţa lor, următoarea
ţintă va fi familia: Irene şi copilul. Pentru prima oară, acest om singuratic şi
aproape nepăsător, decide să-l ajute fără nicio pretenţie. Doar că lucrurile
vor merge cum nu se poate mai prost şi odată ajunsă geanta cu bani în
portbagajul său, viaţa lui devine cea mai periculoasă şi complicată cursă spre
libertate şi salvare. Poate fi conflictul clasic: pentru femeia iubită, te
arunci în vâltoarea focului, doar că nu mulţi sunt cei care decid să-i salveze
soţul. Chiar dacă merge în această direcţie, filmul are acel „je ne sais quoi“ care te face să îl urmăreşti
până la capăt, să treci uşor peste urmăririle sângeroase ori bătăile dure. În
ciuda violenţei din jurul său, Şoferul pare să ştie foarte clar ce are de făcut,
chiar dacă preţul pe care trebuie să îl plătească este unul mult mai mare decât
şi-ar fi imaginat (fie şi atunci când ai o geantă cu un milion de dolari).
Filmat
în permanenţă de pe scaunul din dreapta sau urmărit îndeaproape cât să îi simţi
răsuflarea ori reacţiile, Cursa are
doza perfectă de mister, groază, iar Ryan Gosling se potriveşte mănuşă acestui
rol, de la început până la capăt, care se supune aproape robotic eticii
profesionale, de neclintit. Vizual, se apropie foarte mult de
stilul Tarantino,
completat de umor. Gosling are o carismă aparte şi numai detaliile fine fac
diferenţa atunci când o întâlneşte pe Irene: ceva din privirea lui statică începe
să sclipească, înduioşat şi emoţionat de chipul cald şi demn al acesteia. Cu
tot haosul şi toată tensiunea din viaţa lui, reuşeşti să descifrezi în spatele
privirii o doză de umanitate, dorinţa de a sparge zidul în spatele căruia se
ascunde. Iar de aici se naşte drama personajului învăluit în aura protectoare a
celor cinci minute cât îi aşteaptă pe infractori – timp în care se comportă
impecabil, după care conduce nebuneşte. Filmul are o considerabilă doză de
nebunie şi te face să trăieşti la maximum alături de personaje, cumva greu de
suportat la un anumit moment dat, când absurdul existenţei lui tacite aproape că
te oboseşte şi alienează. Dar tocmai în asta constă avantajul lui de a merge
mai departe şi de a lăsa un nor de praf în urmă-i.
Jean-Luc Godard spunea că pentru a face un
film nu ai nevoie decât de un pistol şi o femeie. Nicolas Winding Refn a
demonstrat-o admirabil.