Italia este o ţară a muzicii. De la cei mai
rafinaţi compozitori şi interpreţi care s-au remarcat de-a lungul timpului, la
faimoşii gondolieri de pe canalele veneţiene, până la puştanii care fredonează
mergând pe stradă, toţi sunt cuprinşi de spiritul deosebit al sunetelor şi
armoniei. Însăşi limba italiană are o melodicitate aparte, remarcată atât de
cei care o cunosc şi îi savurează farmecul, cât şi de cei care au avut măcar
parte să o asculte o perioadă mai îndelungată chiar la ea acasă. În aceste
condiţii, este cum nu se poate mai firesc ca Institutul Italian de Cultură să
aibă adesea în agendă manifestări muzicale, recitaluri, concerte de diferite
genuri sau conferinţe şi prelegeri legate de această manifestare deosebită a
spiritului creator al omului.
Mai mult decât atât, din vreme în vreme apar
în peninsulă şi muzicieni mai aparte, care au curajul să rupă bariere şi să facă
lucrurile în felul lor, înfruntând critica şi dezaprobarea şi reuşind în timp să
câştige darul cel mai râvnit: aprecierea şi dragostea publicului. Este şi cazul
solistului pe care prietenii noştri l-au invitat să ne ofere un recital imediat
după sărbătorile pascale, Maurizio
Mastrini, renumit în special datorită faptului că este singurul pianist din
lume care cântă partiturile titanilor muzicii clasice într-un fel aparte, şi
anume… invers, de la ultima notă, una câte una, pentru a încheia cu prima. În
acest mod, partituri celebre devin de nerecunoscut, ca nişte lucrări noi pe
care avem bucuria de a le descoperi. Pe lângă acestea, maestrul Mastrini este şi
compozitor, iar recitalurile şi discurile pe care le înregistrează cuprind
multe creaţii proprii.
Am avut marea bucurie, odată cu acest
recital, să descopăr un muzician complet atipic şi lipsit de înfumurare, care
vrea să facă muzică şi să 
comunice cu publicul în felul său. Cu codiţe afro şi
desculţ, dar îmbrăcat cu frac, ne-a arătat de-a lungul întregii seri că iubeşte
să interacţioneze cu auditoriul şi că, în plus, are un deosebit simţ al
umorului, aşa că momentele dintre piese au fost presărate de anecdote sau
povestiri legate de modul în care au luat naştere lucrările respective sau de
momente deosebite când au mai fost prezentate pe scenă.
Atunci când pianul este cel care „vorbeşte“,
Maurizio Mastrini se transfigurează, punând în felul în care interpretează o
bucată muzicală întreaga sa vitalitate, energie şi exuberanţă, care fac ca
uneori instrumentul să fie zguduit la propriu, iar în sens figurat cel zguduit
este publicul, care nu poate rămâne indiferent în faţa unei asemenea pasiuni şi
dăruiri de sine.
Despre cântatul pe dos ne-a mărturisit că a început
în urmă cu şapte ani, după ce renunţase de o bună perioadă de timp la muzica
clasică în favoarea impresariatului, în timp ce se gândea la un nou disc şi ce
ar putea să includă pe acesta. Aşa a avut ideea de a face înregistrări „faţă în
faţă“, de la început la sfârşit şi apoi de la sfârşit la început, idee care în
timp a avut succes şi a ajuns să îl definească pe artist. Iar dacă vi se pare că
nu poate fi vorba decât de o mare cacofonie, adevărul este că şi în această
ordine diferită a notelor lucrările maeştrilor rămân în continuare demne de
ascultat.
Şi pentru că şi muzica are parfumul ei,
Maurizio Mastrini şi-a încheiat recitalul cu două piese din suita Il profumo della musica, ce nu mai are
nevoie de traducere şi pe care am comparat-o, după explicaţiile autorului, cu
celebrul „În căutarea timpului pierdut“ al lui Marcel Proust. Dacă scriitorul
francez pornea de la gust pentru a-şi aminti de persoane şi momente din trecut,
lui Mastrini parfumurile sunt cele care îi trezesc aduceri aminte, îl poartă înapoi
în timp într-un mod pe care a simţit nevoia să îl transforme în muzică şi să îl
împărtăşească şi cu noi, publicul său bucureştean.
Orice am face însă, simţim nevoia de a
rememora şi de a ne întoarce la origini şi asta a făcut în final şi pianistul
clasic Maurizio Mastrini, cu o piesă compusă ca un omagiu pentru toţi marii
compozitori ai secolelor trecute, cu a căror muzică s-a format ca
instrumentist.
Publicul care
a umplut până la refuz salonul Institutului Italian de Cultură a savurat din
plin acest dar muzical şi, fără îndoială, ar dori să îl mai revadă pe artist şi
cu altă ocazie. Cine ştie, poate primim vreo surpriză la noaptea Institutelor… 
