Dr.
Suzana Bantaș – ex-președintă a Cenaclului de Arte plastice al medicilor „Ion
Țuculescu“ – este ilustrarea perfectă a zicerii poetului Marin Sorescu: „Ne mai
rămâne mereu ceva de adăugat la povestea cu numele de viață“. Născută la 28 mai
1922 într-o familie de intelectuali rafinați, a făcut studii de drept și,
respectiv, Academia Belle Arte din Iași ca, după refugiul din calea
„eliberatorilor“ roșii din cel de-al Doilea Război Mondial să-și ia licența în
Arte la București, cu prof. Jean Steriadi. Anul 1958 este cel în care termină
Facultatea de Medicină Generală din Capitală, ca specialist în urgențe
medico-chirurgicale.
După
ce în 1971 a devenit membră a Cenaclului „Ion Țuculescu“ (ulterior, președinta
și actualmente președintă de onoare), dedicându-se picturii pe de-a-ntregul
după 1990 și devenind membră a UAP din România, Suzana Bantaș a urmărit cu
tenacitate atragerea unui număr cât mai mare de creatori de frumos din lumea
medicală românească în cadrul Cenaclului. A organizat an de an expoziții
colective ale acestora, lucrând la rândul său la „curtea măriei sale pictura“,
unde a reinventat anotimpuri, a topit pe pânză sori, zboruri, ninsori, aureole
de floare și portrete.
Marți,
7 iulie a.c., la Sala foaier de la Palatul Cercului Militar Național, a avut
loc vernisajul noii sale expoziții de pictură Culorile verii, în care a
strecurat (ca pentru a domoli jarul Soarelui, devenit vâlvătaie în aceste zile)
un „Ram de gutui japonez“ și un „Buchet de mai“, ba chiar o „Explozie florală“
cu bujori, lalele și magnolii, în „Bucureștiul vechi“, ca mai apoi să ne poarte
pe crestele zăpezilor de munte, la Bucegi, în livada de la Breaza, la Sibiel,
pe Dunăre. Totul pare prins într-un „curcubeu
exotic“ sub care ar fi loc și
pentru un „studiu de argintărie“ și pentru un vis (de pisică?) ca un zbenghi jucăuș
sub o privire mult prea atentă a unor ochi de femeie care va fi renunțat să
viseze.
La
cei 93 de ani ai săi, dr. Suzana Bantaș are ca pictor (fără nici un „încă“!)
foarte multe de spus. Și o face cu seninătate, cu bucurie, cu zel și neodihnă
dintre acelea care interzic cugetului să vegheze.
Mai
luminoase ca oricând, tablourile sale sunt un imn înălțat vieții și bucuriei de
a trăi. Ce altceva este lucrarea „Casa cu tărtăcuțe“, dacă nu o concentrare de
aur cald în rotundul bostanilor de lângă pridvorul casei părintești, ca o
poartă de rai neinterzis luminată de pere-lampadar și frunze-tezaur, de
veșnicii de-o clipă.
Am
întrebat-o pe distinsa amfitrioană de la Sala foaier, care găzduiește între 6
și 19 iulie lucrările sale, a câta expoziție personală ar fi aceasta? Mi-a
zâmbit generos și m-a lăsat să înțeleg din gestul vag al mâinilor că are ceva
mai bun de făcut decât să contabilizeze prezența de simeze de-a lungul
timpului. În plus, vioiciunea mișcărilor sale arată și ea o perfectă ancorare
în viață, în lumea ca o pajiște de culoare, cu oameni, vise, realizări, umbre.
Da,
Suzana Bantaș – om de drept, medic, pictor – este măsura exactă a legii
potrivit căreia, dacă ne mai rămâne mereu ceva de spus, trebuie s-o facem cu
fiecare clipă care trece pentru ca să nu ne întrebăm într-o zi: „Venirea mea
n-aduse niciun adaos lumii?“.
