Poate că cele mai așteptate
spectacole din Festivalul național de teatru au aparținut tânărului
regizor Radu Afrim, un nume deja de referință în lumea teatrului.
Fiecare montare a sa suscită discuții aprinse, dezbateri, păreri
pro și contra. Regizorul are adepți înfocați, dar și critici
acerbi, care nu-i agreează spectacolele, însă teatrele se
îngrămădesc, se înghesuie să-i obțină colaborarea.
Cele două spectacole regizate de
Radu Afrim prezentate în festival au fost realizate la Teatrul
Național din Iași, respectiv la Teatrul Național din Craiova. La
piesa „Măcelăria lui Iov” de Fausto Paravidino (un tânăr
dramaturg italian) – nu am putut participa din două motive:
regizorul a preferat în locul sălii scena teatrului, pe care a
instalat gradene. Al doilea a ținut de faptul că UNITER, Teatrul
Național și conducătoarea festivalului au ales să alunge
ziariștii. La celălalt spectacol, realizat de Teatrul Național din
Craiova și jucat pe scena mare, cu cele 900 de locuri ale Teatrului
Național din București pline până la refuz, m-am putut totuși
strecura, deși am fost privat de invitație.
Piesa
dramaturgului bosniac Adnan Lugonić – „Dacă am gândi cu voce
tare” – esteun
lung și nesfârșit montaj alcătuit din mici scene, unele fără
nicio legătură între ele, care durează aproximativ trei ore.
Regizorul a realizat un spectacol prolix, de multe ori provocator, cu
multe scene care oferă o senzație de déjà vu, scoțând la iveală
cu precădere mai toate obsesiile sale nevrotice și sexuale. Am
citit destule comentarii, atât bune, cât și rele, scrise în jurul
producțiilor sale de pe la alte teatre, văzusem chiar unele dintre
spectacole comentate ditirambic, dar spectacolul Teatrului din
Craiova nu m-a dat pe spate. Recunosc, poate să fie și din vina
mea: venisem cu un sac mare de așteptări la pomul lăudat. Am
descoperit doar un regizor talentat, ambițios, care caută cu
înfrigurare o nouă formulă de spectacol, dar care a ales să
folosească de această dată o schemă pe care a mai încercat-o și
altă dată. După vizionarea piesei „Dacă am gândi cu voce
tare”, nu pot să afirm mare lucru despre originalitatea ei.
Pe scurt, piesa
este o poveste despre o adunătură de vecini dintr-un bloc: un cuplu
de proaspăt părinți, un învățător moralist și foștii lui
elevi, o prostituată agresivă și un șofer de taxi care se
îndrăgostește de ea, doi bătrâni singuri, un gay amorezat de un
soț bisexual, o soție tăcută, un mort prin sinucidere, doi
liceeni rebeli. Avem de-a face cu un întreg univers de personaje,
ale căror vieți mărunte și gânduri nespuse uneori se contopesc
pe scenă, scriitorul dorind cu tot dinadinsul să creeze „o piesă
în care personajele să-și exprime sentimentele cu
voce tare,
fără să le fie frică de comunicarea directă”.
Regizorul a ales drept cadru de
desfășurare a acțiunii marea scenă a Teatrului Național, pe care
scenografa Vanda Maria Sturdza a mobilat-o cu douăsprezece canapele
de diferite culori, cu roți, care puteau fi deplasate cu ușurință
spre orice destinație de pe scenă. Astfel am putut vedea cum în
spatele unei canapele, prostituata, jucată de Romanița Ionescu, își
face de mai multe ori vizibil și cu dexteritate meseria, rotindu-și
în același timp coama lungă a părului blond, cum unul dintre
personaje își mușcă de fund iubitul, cum o soție în bikini își
agresează iubitul acaparat de computer și multe alte acțiuni și
gesturi destul de ciudate. Actorii teatrului din Craiova, mai noi și
mai vechi, s-au lăsat seduși de intențiile regizorului,
reacționând interesant, veridic, cu mult talent și uneori chiar cu
virtuozitate.
Ar mai fi de menționat că în
spectacol apar, ca o raritate, doi actori în vârstă: Constantin
Cicort și Tamara Popescu. Aceștia își fac cu probitate,
profesionalism, dar mai ales cu modestie meseria, așa cum au
învățat-o. Spun asta cu simpatie, pentru că în teatrele
bucureștene majoritatea actorilor în vârstă aproape au fost
alungați, rolurile de oameni în vârstă fiind acaparate de actori
de vârsta a doua.
„Sunt
genul de regizor care nu se ascunde discret în spatele actorului. Eu
țin să mă bat cu dramaturgul, să concurez cu el. Cred că e mai
mult o însoțire decât o bătaie. Trebuie să-l apropii de mine”,
a declarat Radu Afrim.
Festivalul
a mai cuprins – cum îi stă bine unui eveniment de o asemenea
amploare – numeroase alte spectacole. Unele mai cuminți, altele
vrând cu tot dinadinsul să epateze, cum a fost „Maestrul și
Margareta” de la Teatrul Național din Târgu Mureș, regizat de
László Bocsárdi. Altele au vrut să șocheze cu orice preț,
trecând cu tăvălugul peste textul propriu-zis, cum a fost cazul
piesei „Macbeth” la Teatrul Bulandra, în regia cehului Michal
Dočekal. În fine, altele au fost foarte bune, ca „În adâncuri”,
al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, sau „Angajare de
clovn”, al Teatrului Național „I. L. Caragiale”. Teatrul
Național din București a avut și el în festival patru spectacole
excelente.
Un alt spectacol
care a făcut impresie a fost „Kimberly” de la Teatrul de
Comedie, regizat de Andreea Vulpe. Regizoarea a fost ajutată de
scenografa Cristina Milea – care a construit un ingenios decor –
și de excelenții interpreți: Virginia Mirea, Laura Creț, Ioan
Coman, un mănunchi de actori care mai de care mai buni, mai serioși,
mai aplecați cu sinceritate și modestie spre a reda nuanțele
caracterelor pe care le întruchipează. Dincolo de compoziția ce
conține mult adevăr, piesa scoate la iveală o excelentă actriță
– Laura Creț –, până acum anonimă, care reușește să creeze
un excelent rol.
Sintetizând,
în festival au fost piese scrise de autori consacrați precum
Shakespeare, Molière, Maxim Gorki, Kafka, Dostoievski, Bulgakov și
mulți alții. Alături de ei, o mulțime de compilatori,
dramatizatori, adaptori și un singur dramaturg debutant, și acela
mort: C. C. Buricea-Minarcic.
La sfârșitul celor două
festivaluri mamut de la București, ținute la început de stagiune,
se poate pune întrebarea legitimă, căreia, dacă ar gândi cu voce
tare, i-ar da glas foarte mulți comentatori ai fenomenului teatral
autohton: Ajută cuiva aceste festivaluri: colectivelor participante,
publicului spectator? Sau sunt un mijloc sigur și eficient de a
„sifona” fonduri din visteriile primăriilor în scopuri
personale, sau pentru a ajuta clientela politică?
