Obosiţi peste măsură, selectând din
multitudinea manifestărilor (care, şi de această dată, s-au suprapus, spre
disperarea celor astfel nevoiţi să renunţe la concerte sau spectacole pe care
ar fi dorit să le urmărească), am continuat să alergăm de la o sală la alta,
ultima săptămână din Festivalul „Enescu“ debutând la Ateneu prin reuşitul
program susţinut de Romanian Brass în colaborare cu Orchestra de cameră Radio,
sub conducerea apreciatului oboist Adrian Petrescu (dovedind rigoare şi siguranţă
şi la pupitrul dirijoral), din nou într-un repertoriu de secol XX (Copland,
Stravinski, Hindemith), ba chiar mai recent (Rondo
de noapte de Adrian Iorgulescu în
primă audiţie), excelent realizate şi deci îndelung aplaudate. Apoi, la sala
Palatului – arhiplină – am ascultat opusuri de Ceaikovski în versiunea
Filarmonicii din Israel, care, sub bagheta celebrului Zubin Mehta, nu a convins
nici în Simfonia nr. 4, nici în Concertul al cărui solist a fost vestitul Vadim
Repin (o doamnă contrariată de maniera sa de cânt m-a întrebat dacă… avea
probleme cu arcuşul sau dacă era bolnav…), parcurse anost şi plat, asemeni
primei lucrări anunţate ca fiind Andante
cantabile pentru violoncel (dar…
unde era prezumtivul solist, oricum neanunţat în vreun program?…), Simfonia nr.
5 de Mahler rămânând departe de splendoarea unei alte partituri mahleriene
interpretate de acelaşi ansamblu, cu acelaşi Mehta, într-o ediţie anterioară a
festivalului; nu a entuziasmat nici vestitul pianist Yefim Bronfman în Brahms,
cântat permanent în forţă, iar Uvertura
de concert de Enescu…
În zilele următoare, Orchestra Santa Cecilia
din Roma, de asemenea familiară melomanilor noştri, a evoluat sub conducerea
lui Antonio Papano, aflat pentru prima oară la noi, realizând cu nerv,
incisivitate şi destul de expresiv Simfonia nr. 6 de (acelaşi) Ceaikovski, dar
mai ales suita Şeherazada de
Rimski-Korsakov, deosebit de frumos construită, cu pagini pline de strălucire şi
suprafeţe transparente de mare fineţe, după o „chinuită“ citire a Simfoniei de
cameră de Enescu; şi din nou ne-am minunat de ce oare pianista Helene Grimaud
se încăpăţânează să cânte Brahms (pe care şi în urmă cu câţiva ani l-a
masacrat…), iar de la pianistul rus Denis Matsuev aşteptam o versiune de
neuitat a Concertului nr. 2 de Rachmaninov dar… nu s-a „întâmplat“, în schimb
s-a simţit în elementul său în bisul cu prelucrarea după Grieg, derulată într-un
tempo năucitor.
Dar chiar şi cei care nu cunoşteau Orchestra
de tineret au fost impresionaţi de prospeţimea şi calitatea deosebită a excelenţilor
instrumentişti care, ca de obicei cu Cristian Mandeal la pupitru (acumulând
astfel şase apariţii în festival!), au răspuns cu supleţe şi entuziasm la cerinţele
dirijorale, oferind o versiune poate mai lentă a Rapsodiei I de Enescu, o splendidă tălmăcire a suitei Pasărea de foc de Stravinski, un (mai
cuminte) Vals de Ravel, acompaniind
impecabil Concertul beethovenian al cărui solist a fost răsfăţatul violonist
David Garrett, sunetul frumos, tehnica performantă şi dezinvoltura sa
nonconformistă nereuşind să confere consistenţă celebrului opus, convingându-ne
însă, în special în cel de al treilea bis, că muzica rock sau de jazz îi sunt mult
mai „pe măsură“.
Revenind la Ateneu, St. Martin in the Fields
şi dirijorul Jaime Martin au propus lucrări de Schonberg, Dvor˘ák, Lipatti (cu
pianiştii Luiza Borac şi Viniciu Moroianu, rafinaţi interpreţi în Simfonia concertantă pentru două piane),
Kremerata baltika şi îndrăgitul violonist Gidon Kremer optând pentru un
„proiect Bach“ în orchestraţii semnate de… diverşi, solistul preferând pagini
lente, de atmosferă, interpretate cu mare fineţe, ansamblul excelând şi în Octuorul enescian, atât de pretenţios şi greu de realizat la un nivel
adecvat.
Un reper deosebit de aşteptat a fost
programul Mozart prezentat de Ansamblul baroc din Amsterdam condus de Ton
Koopman, incluzând Requiem (abordat în
maniera muzicii preclasice, mai detaşat expresiv şi destul de monocolor,
departe de stilul mozartian), Ave Verum
Corpus şi Missa Încoronării (mult
mai bine „tratate“), beneficiind de un cvartet vocal omogen, din care s-au detaşat
însă tenorul Tilman Lichidi şi, cu mici rezerve, soprana Dorothee Mields; dar,
cu siguranţă, prefer să ascult ansamblul în repertoriul care l-a făcut celebru…
Excepţională a fost însă Orchestra of the
Age of Enlightement, cântând parţial pe instrumente „de epocă“, alături de un
cor şi solişti de mare clasă, fie cu temperamentalul Trevor Pinnock la pupitru în
oratoriul Creaţiunea de Haydn (Christina Landshamer, Toby
Spence, Matthew Rose cucerind prin glasurile de o calitate remarcabilă, dar mai
ales prin eleganţa şi ştiinţa cântului; dar pentru prima oară, în seria „de
noapte“ atât de „gustată“ de-a lungul vremii, după pauză sala s-a golit
dezolant şi nedrept pentru interpreţi), poate pentru că era trecut de miezul
nopţii, poate pentru că mulţi au crezut că… lucrarea s-a terminat, aplaudând şi
ovaţionând îndelung… înainte de a părăsi Ateneul; au revenit în seara următoare
pentru a asculta o altă partitură haydniană – Anotimpurile –, dar sub
conducerea reputatului Adam Fischer.
Am asistat şi la baletul Romeo şi Julieta prezentat la Teatrul Naţional, o coproducţie în coregrafia lui Thierry
Malandain, pe muzică de Berlioz, imaginând o multiplicare a cuplului de îndrăgostiţi,
cu mişcări de grup nu foarte ofertante (exceptând cele câteva minute rezervate
lui Mercutio şi lui Thybalt), printre (sau pe) cutii mari de aluminiu, mutate
permanent, deschise-închise, în care dansatorii intră, se îmbracă-dezbracă etc.
Şi la Opera Naţională s-au programat producţii
aparte decupate din repertoriul permanent al teatrului, semnate de Balanchine
sau Kylian, dar au avut loc şi reprezentaţii cu opera Evgheni Oneghin de
Ceaikovski, în montarea de succes realizată în 2009 în regia lui Ion Caramitru,
cu acelaşi Iurie Florea la pupitru, iar în rolurile principale oaspeţi cu
glasuri frumoase, bine conduse şi (în general) cu apariţii scenice adecvate
personajelor întrupate – baritonul Levente Molnar, soprana Tamar Iveri, tenorul
Marius Brenciu –, alături de distribuţia „casei“, bine ştiută şi omogenă (excepţie
făcând Sorana Negrea în Filipievna).
Au fost şi alte (multe) momente eclectice, de la un recital de lied şi
poezie la cel al Jerusalem Chamber Music Festival, la redutabilul trio condus
de pianistul Itamar Golan sau la Trio „Contraste“, dar şi muzică libiană,
japoneză sau iudeo-spaniolă, au continuat serile oferite în oraşe din ţară,
pentru ca finalul de festival să aducă Orchestra Naţională a Franţei care,
dirijată de apreciatul Danielle Gatti, a oferit Simfonia nr. 9 de Mahler
(superbă în final) şi opusuri de Brahms, Enescu (solistă Han-Na Chang, deşi în
2007 nu convinsese deloc…), Debussy, Ravel.
Prea mult şi prea „amestecat“, Festivalul care, la ceas aniversar, aşteptam
să fie impresionant, a avut doar câteva repere care au convins cu adevărat – în
rest…
