Corpul transplantat. În cadrul
Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală, desfăşurat sub egida
UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, la 11 mai a.c., dna Mihaela Frunză,
doctor în Filosofie, cadru didactic la Facultatea de Filosofie a
Universităţii „Babeş-Bolyai“, a susţinut conferinţa cu titlul „Corpul
transplantat – probleme etice“. Corpul constituie o temă privilegiată
pentru medicina contemporană. „Bandajat, incizat, amputat, conectat,
transplantat, vaccinat, înregistrat – toate intervenţiile mai mult sau
mai puţin brutale pe care acesta le suportă în timpul procedurilor
medicale îl transformă dintr-un sine personal într-un instrument,
accesoriu, înveliş, ansamblu de organe, pacient, client sau beneficiar
al unui sistem medical. Medicalizarea vieţii şi controlul tot mai
accentuat pe care medicina şi industriile sale conexe – farmaceutică,
dietetică, de întreţinere corporală – le joacă în viaţa de fiecare zi
capătă reverberaţii noi atunci când sunt gândite în corelaţie cu un corp
viu şi nu cu abstracţiunea statistică denumită «beneficiarul serviciilor de sănătate». Transplantul de organe reprezintă, pe lângă promisiunea salvării unor vieţi, o provocare continuă la adresa intuiţiei comune pe care o avem faţă de propria noastră corporalitate. «Corpul meu», în această instanţă neproblematică pe care o purtăm după noi de-a lungul vieţii, se înstrăinează de noi înşine şi sfârşeşte prin a fi un altul decât noi, rămânând însă un «acelaşi», un «altul acelaşi» profund legat şi profund separat.“ Dsa a analizat metamorfozele pe care actul transplantării le produce corpurilor: celui din care provin organele (care, după caz, poate fi viu sau mort), respectiv corpului/corpurilor în care ajung acestea. Etica intervine în acest interval, încercând să ţină ritmul cu dezvoltările tehnologiei şi să justifice permisiunile, respectiv interdicţiile, să construiască ierarhii şi să legitimeze proceduri.
