A
intrat deja în tradiţia stagiunilor formaţiilor radio ca în luna ianuarie să se
programeze o operă în concert, prezentându-se partituri care nu (mai) figurează
în repertoriul Operei Naţionale. Au ales, de această dată, Norma de Bellini, lucrare
montată în noiembrie 1989 pe scena lirică bucureşteană, în regia lui Ion Cojar,
beneficiind atunci de o distribuţie deosebită, cu Sanda Şandru, Laura
Niculescu, Ionel Voineag sau Pompei Hărăşteanu în rolurile principale. Puţini
dintre melomanii noştri îşi amintesc de acele câteva reprezentaţii iubite de
public, spectacolul fiind prea curând retras din repertoriu.
După
ce a abordat rolul titular, la Zürich, în urmă cu mai mulţi ani, Elena Moşuc (foto) a fost invitată să interpreteze
personajul Norma, programare anticipată cumva încă din „seara divelor“ din
2013, când a cântat celebra arie în compania aceleiaşi Orchestre naţionale şi a
Corului Radio. Acum însă l-a avut pe Tiberiu Soare la pupitru. Sosind la
Bucureşti între două „reprize“ de „Ariadna la Naxos“ de Strauss la Opera Bastille din Paris, probabil marcată de oboseală
şi de trecerea destul de abruptă de la scriitura rolului Zerbinetta la cea de
pur bel-canto din opera belliniană, solista a evoluat, cu multă precauţie. A
rezolvat cu discreţie problemele de respiraţie sau de acurateţe a intonaţiei,
parcurgând ţesătura dificilă cu onestitate, dar atât. A fost departe de
explozia dezlănţuită cerută în actul II sau de liniştea celestă din „Casta
Diva“ care ar fi trebuit să fie o
rugă; a rămas foarte pământeană. Am preferat-o, fără îndoială, în ultimul act,
care i-a permis cântul în piano, frazarea amplă, legatouri şi câteva încercări
de filato (supra)acute sigure, mult mai aproape de ceea ce aşteptam. Tot
atunci, sub aspect expresiv, a reuşit să contureze ceva din trăirile vestalei
îndrăgostite şi trădate.
De
altfel, şi Iulia Merca (mezzosoprană al cărei glas generos cred că este mai
curând de soprană spinto, eventual falcon), în rolul Adalgisa, a fost mai
sensibilă şi s-a coordonat mult mai bine cu soprana în duetul din acel tablou,
spre deosebire de actul secund în care nu mi-a transmis o trăire reală, ci mai
curând o redare a ţesăturii atentă, dar anostă şi fără relief (accente, stări
etc.), uneori sub ton sau cu uşoare stridenţe în acut.
Adevărul
este că, în general, a lipsit fiorul romantic, ardenţa şi implicarea în
conturarea personajelor. Soliştii au transmis prea puţin din pasiunea,
disperarea, suferinţa sau resemnarea eroilor întrupaţi. O surpriză extrem de
plăcută a fost, însă, tenorul Teodor Ilincăi. Într-o revenire de formă
neaşteptată, şi-a etalat din nou timbrul calitativ care şi-a recăpătat
„metalul“ şi strălucirea. Acutele au sunat amplu şi sigur (uneori, totuşi,
forţate). A încercat şi un legato îngrijit şi momente mai estompate ca
intensitate, chiar dacă sensibilitatea nu este punctul său forte, dar oricum se
simte că a acumulat „ceva“ în ce priveşte maniera de cânt, rostirea pregnantă
şi incisivă, precum şi în atitudinea scenică, mult mai adecvată unui tenor
„eroic“, aşa cum îl recomandă datele sale naturale.
În
Oroveso, rol scris pentru bas, a apărut baritonul Jean-Kristof Bouton (de la
opera din Iaşi), susţinând cu aplomb partitura, în ciuda faptului că timbrul
său, aproape tenoral, liric, nu avea „greutatea“ şi anvergura cerută de
personajul temutului conducător al druizilor. Distribuţia a fost completată de
mezzosoprana Emanuela Pascu (Clotilde) şi tenorul Nicolae Simonov (foarte bun
în Flavio), remarcându-se, în ansamblu, alăturarea unor glasuri frumoase, în
general bine conduse şi echilibrate ca sonoritate. Soliştii au păstrat însă
preocuparea vădită pentru rezolvarea corectă a demersului vocal, lăsând
interpretarea adesea în plan secund.
Sub
acest aspect, corul (pregătit de Dan-Mihai Goia) s-a apropiat cel mai mult de
cântul adecvat momentelor ample cuprinse în partitură, fie cu tentă războinică,
fie de rugăciune, conturând atmosfera gândită de compozitor. Nu pot spune
acelaşi lucru despre orchestra care, deşi a evoluat excelent ca omogenitate şi
sonoritate în sine, a rămas, în planul expresivităţii, destul de detaşată,
departe de arcuirile frazelor încărcate
de poezie sau tristeţe. Orchestra a subliniat însă desfăşurările în forţă,
susţinute de alămuri şi de percuţia bogată, răspunzând astfel cerinţelor
dirijorului Tiberiu Soare, la care de multă vreme am remarcat, ca o constantă,
abordarea rece, perfect „măsurată“ (evit totuşi să spun „pătrată“) a
partiturii, cu o atracţie vizibilă către zonele de intensitate sonoră, chiar cu
riscul de a acoperi soliştii vocali. A asigurat totuşi rigoarea discursului
muzical într-o operă inundată de melodii superbe, cu pagini vibrante, cu trăiri
interioare de o bogăţie extrem de ofertantă pentru un dirijor care ar dori să
le pună cu adevărat în valoare.
O
sală arhiplină s-a bucurat să (re)descopere farmecul unei creaţii cuceritoare,
dozându-şi foarte corect aplauzele în raport cu evoluţia fiecărui interpret în
parte, mai reţinute sau explozive (dacă era cazul), răsplătindu-i, la final, cu
ovaţii prelungi pe toţi cei implicaţi în realizarea lucrării la cote pe cât
posibil apropiate de ceea ce aşteptam, desigur cu performanţe variabile, dar
lăudabile sau chiar demne de remarcat. După concert, mulţi melomani şi-au
exprimat senzaţia (parţială) de neîmplinire, în absenţa trăirii, a
sentimentelor intense, unii deranjaţi de momentele orchestrale agresive sau
plate, alţii uşor dezamăgiţi de cântul precaut al protagonistei. Au rămas
totuşi cu bucuria ascultării unei opere prea puţin cântate în ultima vreme, a
unor glasuri calitative şi a unui ansamblu care s-a întrecut pe sine. Nu ştiu
dacă vor păstra în memoria afectivă acea versiune interpretativă, dar cu
siguranţă vor aştepta să se reîntâlnească, poate într-un alt concert, cu muzica
lui Bellini.