Omul secolului XXI nu a fost niciodată mai
solicitat şi expus ca astăzi unor ameninţări obsedante şi incomode, încercat şi
chinuit de neliniştile şi spaimele ce-l înconjoară, devenind de multe ori
neputincios în faţa propriei sale existenţe, a posibilităţii unei vieţuiri
decente. Iată de ce un titlu ca Fârtatul diavolului, dar mai ales conţinutul cărţii nu ar
putea, în zilele noastre, să nu-i trezească interesul cititorului, dar şi
factorilor direct răspunzători, chemaţi să extragă substanţa unor învăţăminte.
Suntem în faţa unei cărţi-document, un tratat ştiinţific atât de necesar şi
util în lumea noastră zbuciumată prin multitudinea evenimentelor, uneori neaşteptate
şi nocive. Dacă titlul de pe copertă 
te invită la lectură, subtitlul din
interior – „Despre sinuciderile din Ciucul de Sus“ – incită curiozitatea spre
acel flagel sinistru şi incomod pentru spiritul fiinţei umane. M-am apropiat cu
oarecare rezervă de cartea celor doi autori – Vadas Gyula, doctor în sociologie medicală, şi dr. Veress Albert, doctor în ştiinţe medicale – în primul rând, din
considerentul unei teme atât de profunde cum este psihanaliza, psihiatria, în
concret, cercetarea fenomenului suicidar. (…)
Parcurgând această carte, ai impresia că eşti
în faţa unui manual, în care „ansamblului“ i se adaugă o sumedenie de exemple
reale, mărturii, care impun sensul şi măsura, devenind pentru mulţi lecţii
deschise pline de sinceritate şi tristeţe. Autorii specialişti vin în
întâmpinarea – am simţit acest lucru – celor care gândesc cam aşa: „Se întâmplă
ceva cu mine şi nu ştiu bine ce“, dar totodată cred că şi-au dorit să tragă
draperia peste mesajul pe care l-aş putea formula astfel: „Fă
să ajungă la lumina zilei ceea ce unii au văzut în beznă“.
Este o şansă pentru analiză că acest fenomen
straniu, despre care nu ne place să vorbim, scrierea autorilor ni-l scoate în
faţă şi-l trimite în casă ca pe un musafir nepoftit, atât de tragic şi funest.
Cei doi autori au întreprins tot ce le-a stat în putinţă pentru a face
accesibil celorlalţi ceea ce ştiau şi dobândiseră ca experienţă. (…) Dacă în
filozofie (dar nu numai) este vorba nu atât de a rezolva, cât de a descoperi şi,
în consecinţă, de a pune problema (Bergson), acest lucru se întâmplă şi-n
cartea în discuţie prin text, exemplificări, iconografie, hărţi, tabele, notele
de la subsolul paginilor şi, evident, bogata bibliografie şi lucrările de
specialitate enumerate în cuprinsul cărţii. Pe lângă componentele sale ştiinţifice,
suntem şi în posesia unei lecturi agreabile prin referinţele istorico-literare,
filozofice şi religioase la care ne invită autorii. (…)
De ce oare doi specialişti a căror
activitate se bizuie pe ceea ce englezii numesc privacy (intimitate, singurătate, secret) vin în faţa publicului? Răspunsul
în epoca noastră nu pare a mai surprinde pe nimeni: psihanalistul, psihiatrul,
în calitatea sa de curant şi om de ştiinţă, doreşte să comunice ceea ce a
descoperit sau a crezut că descoperă în timpul tratării pacienţilor. Nu-i
destulă constatarea, analiza, cercetarea, teoretizarea, ci toate acestea
trebuie să primească unda verde a scrisului. Cuvântul devine astfel convingere,
iar drama atât de animată din culise iese pe „scenă“ pentru a fi cunoscută,
inclusiv de cititorul mai puţin avizat. Îmi pot imagina travaliul prin care au
trecut autorii, de a pune în pagini de carte toate acele cercetări, manuscrise
acumulate în timp, grija şi corectitudinea de a restitui cât mai exact şi fidel
experienţa analitică în domeniu. Scrierile care tratează un asemenea domeniu
medical şi social, care-şi au raţiunea lor doctă, pragmatică, logică, au nevoie
de un „tratament“ aparte în ce priveşte limbajul, acea ştiinţă şi grijă
chinuitoare la alegerea „cuvintelor potrivite“, înţelegând mai curând acel
cuvânt adecvat, pe cel propriu, în genul transferului, adică o legătură cu
cititorul.
Se fac interesante şi pertinente referiri la
literatura orală, tradiţii şi credinţe atât de la noi, cât şi din Ungaria, se
dau citate din opera clasică şi modernă a unor autori, preocupaţi de tematica
în discuţie. Ne oprim la acest citat: „Toate relele şi nenorocirile sunt
uneltirea Diavolului. Chiar şi sinuciderea (…) iar fiinţele supranaturale din
credinţele populare au devenit aliatele Diavolului“. Luăm cunoştinţă şi de
„fantoma sinucigaşului“, care depinde de credinţe, variază în funcţie de regiuni
şi poate lua forma diferitelor animale sau a lucrurilor neînsufleţite. Au fost
realizate cercetări între anii 2010 şi 2011 în localităţile din Ciucul de Sus
(Mădăraş, Dăneşti, Cârţa, Sândominic) unde cazurile de sinucideri sunt destul
de numeroase. În urma sondajelor făcute, se ajunge la concluzia: suicidul se
transmite prin tradiţie familială sau e moştenire de familie. Etica Bisericii
catolice condamnă aspru sinuciderea, iar obiceiurile de înmormântare ale
sinucigaşului sunt diferite de cele ale muritorilor de rând, având în cimitir
un spaţiu clar delimitat. Aşa cum reiese din documentele consultate, cu
predilecţie surse etnografice (anii 1923–1925 şi anul 1936 – comitatele din
Ungaria), în regiunile locuite de familii extinse, numărul cazurilor de sinucidere
este semnificativ mai mic, comparativ cu regiunile locuite de familii
restrânse. Autorii ajung la concluzia că igiena mentală şi psihologia clinică
sunt părţi integrante ale problemei suicidului, fenomenul fiind o chestiune de
politică familială – prin urmare trebuie prevenit şi tratat.
Un capitol special al cărţii se ocupă cu
sinuciderile din Vestul Europei, începând cu secolele XVI–XVII, în ţări ca
Anglia, Franţa, Germania, fiind pomeniţi numeroşi autori cu studiile lor, dar şi
date statistice comparative din Belgia, Austria, Italia, Danemarca etc. sau din
statele Coroanei Maghiare. (…) Interesant este „antidotul“ pentru prevenirea
flagelului, pe care-l recomandă Voltaire: „mişcare, muzică, vânătoare, teatrul şi
o doamnă fermecătoare“; sfatul lui era: „să muncim, să nu facem pe deştepţii,
acesta este singurul mod prin care putem să ne facem viaţa suportabilă“
(„Candide sau optimismul“). (…)
Un capitol amplu, bine documentat şi
ilustrat poartă titlul „Contribuţii la fenomenul suicidar maghiar“, care
cuprinde şi o colecţie de 97 de opere literare despre sinucidere, precum şi o
selecţie cronologică de fragmente, mărturii din presa epocii. Cu privire la
situaţia din Ardeal, aflăm că în ultima treime a secolului al XIX-lea, numărul
sinuciderilor anuale se apropia de 300, de trei ori mai mare decât cu o jumătate
de secol în urmă, având o incidenţă extrem de ridicată în Trei-Scaune. (…)
În capitolul „Familie mare (extinsă) cu mai
multe generaţii ori prevenirea necazurilor naţionale“ se caută răspunsuri la
modalitatea eficientă de prevenire a fenomenului suicidar, cum s-ar putea scădea
numărul sinuciderilor, al alcoolicilor, al bolnavilor psihici, al bolilor
psihosomatice, al delincvenţilor şi al altor deviaţii sociale. Autorii ajung la
concluzia, printre altele, deşi în condiţiile de astăzi pare o utopie, că
reimplementarea în viaţa naţiunii a familiilor mari, cuprinzând mai multe
generaţii ar putea fi una dintre importantele soluţii. În urma studiului din
judeţul Harghita, s-a ajuns la concluzia că sinuciderea este cauzată de traiul
într-o familie disfuncţională sau de lipsa traiului într-o comunitate puternică
şi funcţională. Individul care şi-a pierdut apartenenţa la comunitatea lui este
mai puternic ameninţat de pericolul sinuciderii decât unul care aparţine unei
comunităţi cu o bună coeziune, ţin să sublinieze autorii. Citeam undeva: singurătatea
este teribilă mai ales când te gândeşti la ea – este infernul însuşi! (…)
Ultimul capitol – „Nici noi nu suntem o naţiune
sinucigaşă“ – aduce în atenţie o situaţie cunoscută, anume că incidenţa foarte
crescută pe teritoriul Ungariei a sinuciderilor după Trianon a scăzut începând
cu anul 1984 (ultimele trei decenii), dar, pe viitor, se precizează,
înnobilarea spirituală şi morală, cu o redeşteptare economică şi demografică
trebuie să stea în atenţia societăţii. Pentru individ, doar o societate funcţională
poate fi oglindă, societatea „îi stabileşte un preţ“, familia şi societatea
funcţională îi permit să se descopere pe sine; poate să evolueze ca personalitate
într-o societate normală şi poate deveni un om matur plăcut, cu ţinută morală,
în care se poate avea încredere – se evidenţiază în această carte.
Autorii sunt îndreptăţiţi să afirme că există
o mulţime de programe de igienă mentală cu scop preventiv, sunt instituţii,
asociaţii, centre, fundaţii, campanii, emisiuni şi programe media etc. pentru
ameliorarea stărilor de lucruri, a devianţelor sociale, pentru mântuirea societăţii,
dar nu se văd rezultatele acestor străduinţe.
Fârtatul
diavolului
este o carte tristă, adânc omenească, prin realitatea ei faptică şi cuvântul cu
neliniştile ce-l emană. Este firesc să vedem în paginile acestei cărţi modificările
sensibile ce trebuie aduse socialului, aplanarea şi chiar anularea stării
obscure de tensiune şi conflict între oameni, scoaterea individului din substanţa
„singularului“ său, uneori atât de absurd. A veni în ajutorul vieţii interioare
a multora, neputincioşi în faţa realului cotidian şi a celui metafizic, este
„reţeta“ înmânată de autori.
