Aceşti doi determinanţi se referă la intervale de timp în care anumite evenimente s-au petrecut mai departe sau mai aproape de momentul înregistrării. „Contemporan“ se ataşează cel mai bine perfectului simplu al lui „a fi“, iar „modern“ este legat de timpul prezent. În literatură însă se produce o segregare a sensului temporal al acestor două cuvinte. Într-adevăr, vorbind despre un scriitor spunem că este contemporan sau modern folosind criterii diferite. Contemporan nu înseamnă numai apropiat în timp, dar şi conţinând valori umane perene, care sunt împărtăşite de fiinţarea noastră prezentă, chiar dacă ceea ce a fost creat s-a produs în trecut. Modern înseamnă şi unic, adică diferit, alcătuit cu un adaos singular de noutate. Putem spune în acest fel că Shakespeare sau Eminescu sunt contemporanii noştri, iar Nichita Stănescu şi Marin Sorescu sunt moderni.

   Mariana Floarea este, în ultima sa plachetă de poeme: ÎN BRAŢELE CEŢII, contemporană prin faptul că versul uşor ca un fulg şi curgător ca un izvor vădeşte dificultatea talentată a aerisirii firescului. Spre deosebire de acel demers modernist care ţinteşte spre difuzii, dacă nu spre confuzii, poeta montează infuzii şi face aluzii. Infuzii de esenţe şi aluzii de prezenţe. Poate involuntar dar sigur izbutit, Mariana se foloseşte de omonimia din titlul Esenţe pentru a ne plimba uşor nedumeriţi între înţelesul filosofic al termenului (natura lucrurilor) şi cel silvic (specificul lemnului din care sunt construiţi diferiţi arbori). Printr-un farmec numai de ea ştiut transformă: …un mesteacăn/ cu ramul ridicând uşor de subţiori… sau …un leandru eşti/ Melancolic şi feminin. Tandru… în fiinţa dragă căreia îi spune… Domnul meu de alun! Să nu ne simţim „teleportaţi“ în pădurea păgânilor germani precreştini, pentru care arborii erau fiinţe vii? Am vorbit şi de aluzii. Acestea sunt macii, trandafirii, zorelele, margaretele, ghioceii, floarea de trifoi, toate în poeme cu acelaşi nume. Arborii însufleţiţi ca brazii sau teii fac şi ei parte din recuzita magică a scenariilor poetice.

   În final se poate scoate în evidenţă faptul că în întreaga sa creaţie poetică, Mariana Floarea, fără nicio intenţie, doar prin conştiinţa afectivă cu care a scris, îndeamnă la elevaţie, la perfecţionare. Mai mult decât orice, lectura plachetei În braţele ceţii luminează resursele de care dispune caracterul în care se află sădit grăuntele perfecţionării contemporane.