Poveştile moderne, atunci când îşi mai află
rând într-o realitate care-a uitat de copilul din fiecare dintre noi, mai păstrează
din vechile tipare doar ideea de zmei, entităţi intangibile aureolate de
soarele negru al zeului Ban şi, abia perceptibilă, alcătuirea omenească în care
mai pâlpâie o lumină – acel ceva care aduce a suflet de om. Cum o mai fi
sufletul românesc în coşmarul care ne ţine loc de poveste de când cu marele
târg de la Ialta, de când cu zidul terifiantei Bastilii roşii căzut şi el sub
greul loviturilor libertăţii, piatra cea mai grea pusă de Dumnezeu în mâna (şi
pe umerii) fragilei făpturi de lut însufleţit, ca pentru a-i proba puterea de îndurare?
Cine să ne-o spună, de nu fiecare în parte pre limba dorului său?
Dacă avem norocul să ne desluşească
altcineva tâlcul noii vechi poveşti înscrisă în umbre mişcătoare pe un ecran
cât o scenă (cât lumea toată), o scenă cât curtea casei bunicilor (dintr-o altă
poveste), atunci povestitorul se preschimbă în mag. Mag aducător de lacrimă şi
de surâs pe chipul nostru de o seară, ascuns în întunericul sălii de spectacol.
În copil se mai preschimbă – el, ultimul poet din lume care se încăpăţânează să
devină adult doar cât să ne lase nouă bucuria întreagă a întoarcerii în noi.
Aşa mi s-a părut a fi povestea „Sufletul
românesc“, spusă nouă în seara zilei
de 12 februarie 2014 de un copil mare, exilat în cea mai frumoasă poveste
dintre toate poveştile lumii – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă…“. La capătul ei te-aşteaptă „nu moarte,
ci altă poveste“, cu gust de miere de crâng a întoarcerii acasă… Copilul
povestitor adulţilor veniţi să îl asculte în Sala de spectacole din Lipscani se
numeşte Dan Puric.
Împlinea în ziua
aceea 55 de ani. Câte n-a văzut, câte n-a realizat, câte semne de trecere nu va
fi lăsat prin ţinuturile (de altă poveste) prin care va fi trecut spre a reveni
la rosturile sale, de fiecare dată îmbogăţit cu încă o frumuseţe, îmbogăţindu-ne
cu încă o lumină din marea „corolă de minuni a lumii“. Marele actor-regizor
creator de şcoală, dintre acelea care au uimit lumea, a ales să marcheze borna
cu numărul 55 din drumul său sub soare printr-un spectacol românesc de excepţie
(pe care limba română pare a nu-l mai cuprinde într-un titlu generic autohton,
recurgând la internaţionalul One man
show) – Suflet românesc.
Spectacolul cuprinde două părţi: pe de o
parte, secvenţe din spectacolele realizate de-a lungul timpului, mărturii ale
spectatorilor de prin ţările în care a transmis pe scenă mesajele sale de artă.
Dintre ele, reţine atenţia spovedania unui român plecat din România de ani
buni, fără să fi regretat vreodată hotărârea înstrăinării de neam, până în
seara aceea în care, după spectacolul trupei Dan Puric pe o scenă simandicoasă
din Oraşul-Lumină, a simţit acel ceva
precum dorul picurat cu o nu ştiu ce mireasmă
de duh al pământului care ne ştie. Şi astfel, „cetăţeanul străin“ fost român mărturiseşte
de bună voie şi nesilit de nimeni: „Este
pentru prima oară că-mi pare rău că nu mai sunt român“. I-am răspunde: „Linişteşte-te,
cetăţene al lumii, sufletul tău are raţiuni de care nu întotdeauna raţiunea are
ştire! Lasă-l să-ţi cânte în legea lui dorul!“
Partea a doua a
spectacolului este tălmăcirea istoriei moderne a sufletului românesc – ia,
acolo, un biet suflet de om care abia de mai poate străbate atâta străinătate,
atâta înstrăinare printr-o lume ca o pajişte de fiare… Pe scena de un negru
integral, un om în negru, la pământ (într-un somn ca de moarte), este trezit de
soneria agresivă a unui ceas deşteptător (ca un „Deşteaptă-te române“ dintr-un
timp în care totul se reduce la „Poporul“, „El“ şi „România“). Urmează, într-un
splendid amestec de pantonimă şi de… alt
ceva cu gust de lacrimă, începutul unei zile de muncă (de viaţă) dintr-un
lung şir de zile de un cenuşiu infinit. Aşa începe „povestea“. Urmează apoi
ruperea cătuşelor, libertatea – piatra aceea cea mai grea dintre toate cu care
omul (românul y compris) a fost
blagoslovit –, zborul (cu avionul!), altă bijuterie marca Dan Puric – spre
lumea pe care visul nostru nebunesc a tot imaginat-o ca pe adevăratul Rai
neinterzis.
În Raiul acela se vor
mai fi bulucit de când cu libertatea toţi Ionii gliei strămoşeşti, într-o căutare
de ubi bene. Şi ce-au aflat? Că
statutul de slugă era (este!) singura ofertă primită de la mereu nevăzuţii stăpâni,
baricadaţi îndărătul conturilor dolofane din bănci cu ferestre lustruite de
noii robi… liberi, că trufandalele pământului le aşteptau truda braţelor, că
mături, şi lopeţi, şi târnăcoape, şi mistrii le sunt rezervate undeva
(oriunde!) pre pământ, că bogatele ţări ale bătrânei Europe ştiu (cum au ştiut
dintotdeauna) foarte bine sensul verbului a
lua, dar că le rămâne de neînţeles sensul lui a da, într-un perfect echilibru al raporturilor dintre oameni
liberi, egali, fraţi… Avatarurile prin care trece „sufletul românesc“ redus la
condiţia de om liber (să moară? să supravieţuiască?) îşi află, în jocul încărcat
de o bogăţie de sensuri în interpretarea artistului-unicat Dan Puric, măreţie
de simbol, oglindă fidelă a unei realităţi care nu ştie de farduri.
Adânciţi, pierduţi, participanţi (cu
sufletul) la povestea de pe scenă, retrăim poveşti cărora le-am fost parte,
poveşti despre care ne-au relatat, între două reclame comerciale săltăreţe,
televiziunile (libere şi ele de orice zăvor de bunăcuviinţă), presa, literatura
scrisă înmiresmată (înmiasmată) de damfuri lingvistice, de grota (ne)gândului.
Şi deodată, declicul! Pasul acela făcut de Făt
Frumos în tărâmul aducerii-aminte, dorul, chemarea irezistibilă a sufletului îndulcit
cu dor de moarte, cu dor de lumină lină din ochi de prunci rămaşi acasă într-o
dureroasă aşteptare, cu dor de-mbrăţişare a fiinţei dragi, cu dorul-dor –
balsam, blestem şi binecuvântare. Finalul spectacolului-recital actoricesc de
excepţie Suflet românesc este chiar
apoteoza dorului. Eliberat de eternele bagaje care-i vor fi îngreunat braţele
de călător prin gările lumii în care-a fost rob anonim, omul devine suflet cu identitate certă, suflet liber şi fericit, iar cântecul
ciocârliei din faimoasa Rapsodie enesciană îi este cer pentru zborul din ce în
ce mai grăbit spre pragul de lume care-i este Acasă. Acel Acasă fără de
care n-am fi decât frunze zburânde spre un liman cu deschidere spre neant.
Dan Puric a împlinit 55 de ani. Atât de puţin?!
De ce mi se pare că e contemporan cu fluturii, cu Dumnezeul-Dumnezeu-Suflet
Românesc?