Scrierile cu caracter subiectiv continuă să fascineze publicul cititor care,
potrivit unor sondaje pretins sociologice, ar fi din ce în ce mai puțin
numeric. Sper să nu se înțeleagă faptul că amatorii de jurnale, confesiuni,
autobiografii sunt cei care au tras în jos reprezentarea grafică a celor care
au rămas fideli cărților. Aș spune că, din contră, cauzele librofobiei sunt
altele, depășind limitele prezentării care urmează. Condiția succesului este
însă ca autorii încadrabili acestei specii literare să fie sinceri, relatările
lor (datate) să nu fie trucaje post-festum și nici să intenționeze prin
mărturii (chipurile) autentice a se reabilita în ochii posterității, din cine
știe ce oculte pricini.
Sigur, în majoritatea cazurilor, cititorii sunt interesați de
memoriile unor personalități: suverani, oameni politici – care au făcut istoria
–, savanți, filosofi, scriitori, artiști. Nu resping defel ideea că și oameni
„obișnuiți“, traversând prin existența ce le-a fost hărăzită și simțind nevoia
fixării pe hârtie a întâmplărilor vieții lor, a reflecțiilor și sentimentelor,
nu ar putea să producă – dacă s-ar tipări – pagini de interes, depășind cadrul
familial. Se întâmplă adesea ca evaluarea oportunității și valorii, precum și
decizia de publicare să aparțină urmașilor – soții, copii, elevi, în afara unei
dispoziții testamentare.
O carte recent apărută în Bănie (la Editura MJM, Craiova, 2015),
sub semnătura doctorului Traian Iubu, se intitulează Credință,
Dragoste, Libertate, cu subtitlul pagini de jurnal, eseuri, note de
lectură, amintiri, date biografice. De îngrijirea aceastui volum, pe
a cărui copertă este ilustrația ce aparține scriitorului multitalentat Cătălin
Bursaci (1957–1975), s-a ocupat medicul-scriitor Letiția Lucia Iubu, văduva
autorului. În Cuvânt înainte, ea arată ce anume a generat piosul și
onorantul său demers. După dispariția companionului său de drum pentru 53 de
ani, cunoscut medic internist, îi găsește întâmplător caietele de însemnări, de
a căror existență știa, „dar niciodată nu am avut dorința, nici curiozitatea să
le citesc“. Constată, parcurgând paginile jurnalului, că ele „conțin multe
gânduri și idei valoroase, bazate pe principii ale moralei creștine, autorul
încercând să redea calea prin care a ajuns la aceste adevăruri“.
Considerând că gândurile transpuse în cuvinte tipărite – rodul
unor experiențe de viață nu întotdeauna confortabile – ar putea ajuta și alte
persoane aflate în impas să-și găsească echilibrul, dr. Letiția Lucia Iubu are
justificarea de a le face publice. Cartea, redusă ca dimensiuni, debutează cu
însemnările, nu neapărat zilnice (ci dimpotrivă) ale doctorului Iubu
(1930–2014), începute în 1976 și încheiate în 1992. „Scriu foarte rar în acest
caiet, cu toate că mi se pare că aș avea ceva de spus în fiecare zi. Indolența
care m-a caracterizat totdeauna, lipsa de hotărâre, neîncrederea în mine și
lenea sunt cauzele care mă împiedică să-mi transcriu gândurile zilnic“, se
destăinuia acesta la 17 octombrie 1977. Reflecțiile de ordin cultural nu sunt
puține, ca de altfel notațiile de felul: „Ce reprezintă pentru mine credința?
În primul rând, existența lui Dumnezeu. Divinitatea pe care am căutat-o, am
găsit-o, și care m-a salvat, în care cred și căreia îi înalț în fiecare zi
mulțumirea și recunoștința, adorația și ruga mea. Fără Dumnezeu, pentru mine nu
poate exista viața, lumea, frumusețea și binele, înțelegerea tuturor“.
Cititorul de astăzi, aflând că însemnările merg până după
evenimentele din decembrie ʼ89, se grăbește să afle ce a notat doctorul Iubu în
acele zile. Furat, probabil, de o istorie în desfășurare, medicul abandonează
caietul între 18 decembrie 1989 și 23 ianuarie 1990 și găsește răgaz doar
pentru consemnarea a trei rânduri: „Teama de suferință, de durere, de moarte!
Această teamă, această frică a inhibat și a blocat un popor întreg. Se pare
însă că ne putem scutura de ea“. Nu puține sunt însemnările de până în
„revoluție“, dezvăluind starea de fapt, lipsurile de tot felul și elogiul celor
care luptă pentru libertate (sindicatul polonez „Solidarnost“, scriitorul rus
Andrei Saharov...), încât, cunoscând de-acum celebrul caz al inginerului Ursu,
nu poți să nu te întrebi cum de autorul a riscat păstrând acasă jurnalul.
Totuși, la 24 mai 1991, el notează: „Criptocomuniștii vor să instituie o
legalitate pur formală pe care nici nu se gândesc altminteri s-o respecte, ci
doar pentru a putea înăbuși și sufoca orice drept. Școala și metoda nu pot
proveni decât de la KGB. Nu este exclus ca la această oră să existe la nivelul
cel mai înalt de conducere experți ai KGB-ului aduși de la Moscova“. Notațiile
sunt lapidare, uneori neglijente, fără gândul la „stil“, ceea ce confirmă,
cred, lipsa de intenție a diaristului de a le publica vreodată.
Cartea se continuă cu texte, numite eseuri – mai degrabă un gen
de aforisme: „Păturile privilegiate nu renunță de bună voie la privilegiile lor
și sunt capabile de orice pentru a și le păstra. În momentul când deciziile
unui dictator afectează funcțiile vitale ale unei națiuni, în acel moment,
sfârșitul lui este aproape“. (In petto: sfârșitul nu a fost prea...
aproape nici pentru Stalin și nici pentru Dej și Ceaușescu, poate dacă ne
referim la un timp istoric și nu doar la acela al unor generații!).
Marginaliile care urmează la lecturile atente ale doctorului Iubu (Eminescu
despre Kant, Influența muzicii populare românești în creația lui Enescu ori opiniile
sale despre muzica lui Frédéric Chopin) atestă – de demonstrat nu mai e cazul!
– „păcatul“ (poate mai sesizabil odinioară) de care se fac „vinovați“ mulți
aparținători ai „breslei“ medicilor pentru filosofie, literatură, muzică.
Autorul rezervă mai multe pagini conferinței de la Belgrad din
octombrie 1977 asupra „Drepturilor omului“ și continuă cu un remember al
copilăriei sale. În încheiere, dr. Traian Iubu prezintă comentat arborele
genealogic al familiei sale, o familie de oameni cinstiți, în general din
ruralul românesc de altădată, care s-au ridicat la condiții sociale superioare
prin credința în Dumnezeu, curățenie sufletească, muncă asiduă, grija și
cheltuiala de a-și trimite copiii la carte. Membri ai familiei sale au avut
șansa – ulterior, ghinionul, înfundând pușcării comuniste – de a se intersecta
cu personalități din partidele politice tradiționale, în speță Partidul
Național Țărănesc. O corectură atentă și îndreptarea tacită a unor inadvertențe
ar trebui să fie în atenția îngrijitorului unei viitoare ediții.
