La o săptămână după publicarea lui în Italia
în 1964, „Il male oscuro“, romanul lui Giuseppe
Berto (1914–1978), a luat atât premiul Campiello, cât şi Viareggio. O
premieră, dar nu numai din acest punct de vedere, căci a fost prima carte care
după război a abordat fenomenul nevrozei depresive, codificată prin expresia male oscuro, tradusă la noi Răul
ascuns. Berto a fost el însuşi victimă ani la rând a acestui rău
ascuns, reuşind în cele din urmă să-şi învingă tot felul de fobii, şi în primul
rând frica de a nu mai putea să scrie, dovadă şi acest roman. Sigur este însă că
a reuşit să sondeze în profunzime psihicul melancolic, contorsionist, rănit,
maniacal şi autoreferenţial al unui depresiv, descriindu-i cu o rară luciditate
aceste anomalii, inclusiv zbuciumul perpetuu şi sentimentele de vinovăţie,
incapacitatea de a trăi alături de ceilalţi, dorinţa inconştientă de a se
pedepsi pe sine şi pe cei apropiaţi.
A făcut-o povestindu-se la persoana întâi,
pornind din copilăria oprimată de un tată fost carabinier, de o ambianţă
familială meschină, de un colegiu religios castrant, la care se adaugă istorii
sentimentale mediocre sau falimentare, boli imaginare şi reale, umilinţele
profesionale şi economice, veleitarismul supradimensionat, ambiţiile
asfixiante. Protagonistul se decide in
extremis să se supună unei analize freudiene, încercând să salveze ce mai
era de salvat dintr-o existenţă sub semnul ratării. Dar originalitatea
romanului este autoironia când zeflemitoare şi premeditată, când înduioşată şi
complice, prin care naratorul se autoflagelează în direct, reuşind să-şi facă
cititorul să surâdă. Determinant este şi stilul, pe atunci foarte nou în
Italia, azi destul de frecvent. Confesiunea fluviu, cu sufletul la gură,
imploziv, perpetuum mobile, fără
punctuaţie ce urmează fluxul conştiinţei, în care sunt topite (îngropate)
episoade biografice, dialoguri şi mai ales
monologuri şi digresiuni, tot atâtea
tentative de relaţionare a protagonistului cu membrii familiei, cu propriul
prezent şi trecut, cu feluritele climate, ambianţe şi personaje cu care a
interferat.
Aşadar, romanul Răul ascuns, cu siguranţă cel mai cunoscut al lui Giuseppe Berto,
apărut la Editura Humanitas (o veritabilă performanţă a traducătoarei Smaranda
Bratu Elian, dat fiind gradul de dificultate al realizării unei versiuni româneşti
fluente în ciuda unui text sub semnul confesiunii incontinente), se distinge
prin profunzimea semnificaţiei pe care a ştiut s-o stârnească acum 50 de ani,
dar mai ales s-o păstreze intactă până în zilele noastre. Puternicul impact pe
care romanul l-a avut asupra criticii la apariţia sa s-a datorat mai ales opţiunii
stilistice în perfectă sintonie cu conţinutul, relatarea, dincolo de normele
ortografiei şi sintaxei, a unei depoziţii autiste, confesiv-epice cu certe
virtuţi terapeutice.
Protagonistul, un scenarist de film şi
prozator, obsedat de figura tatălui defunct şi căruia nu pregetă să-i reproşeze
lipsa de afecţiune şi îngustimea concepţiilor despre viaţă, intră într-o fază
de depresie acută. Privat de orice sentiment pozitiv, stare ce-l aduce în
pragul unor crize de isterie aparent fără cauză şi fără leac, este bântuit de
imaginea tumorii canceroase ce i-a fost excizată octogenarului său tată,
ipostază carnală a acelui rău ascuns ce
tot mai mult va să îl oprime. Ajunge chiar să acuze dureri ce-l vor duce şi pe
el în sala de operaţie, dar diagnosticul va fi de ipohondrie galopantă.
Scriitura lui Berto nu este însă doar una
analitico-investigativă, ci şi un procedeu de cercetare a inconvenientului de a
te fi născut, cum spunea Cioran, a răului existenţial specific condiţiei umane.Răul ascuns reprezintă şi o
transcriere nemiloasă, dar mereu ironică, uneori grotescă, a absurdului vieţii
de zi cu zi, cu meschinăriile şi nimicniciile ei, din care se ţes relaţiile
omeneşti. Deasupra tuturora domină figura tatălui în cultura catolică, pe care
Berto o desacralizează ca nimeni altul până atunci. Asta presupune şi o analiză
flagelantă a tuturor valorilor acelei civilizaţii în care autorul se născuse şi
crezuse, civilizaţia Italiei aflată într-o dureroasă tranziţie de la lumea
rurală la cea industrială şi urbană, agravată de instaurarea regimului fascist
între 1924 şi 1944. Stilul lui Berto ne atrage în acest de profundis al lucidităţii diseminate de o ironie discretă, ce
îmblânzeşte tensiunea şi intensitatea emoţională a operei. Un rău fără nume
sporeşte pe zi ce trece fără ca subiectul să prindă de veste, iar atunci când
explodează nu se mai poate face nimic. Poţi doar să aştepţi să treacă. Estimp,
ideile te copleşesc tot mai presante, inima o ia razna, anxietatea pune stăpânire
pe tine şi durerea face din tine ostaticul unei vieţi a cărei cruci e peste
puterea unui om, a noastră, a tuturor, şi a protagonistul şi autorului cărţii.
Acesta se simte refuzat încă din pântecul
matern, se consideră inferior faţă de ceilalţi copii, el, ce va fi trimis la
internatul colegiului salezian şi se va lupta să iasă măcar pe al treilea loc
în clasamentul elevilor pentru a merita eforturile economice ale tatălui, el,
ce se crede un om fără calităţi sau de-a dreptul inapt de-a lungul existenţei,
nutreşte în adâncul fiinţei o dorinţă imensă de glorie. Ceea ce îl va purta mai
întâi ca voluntar pe frontul din Africa, unde va rămâne patru ani, după care se
reînrolează în 1942. De data asta este luat prizonier de americani. În lagăr se
apucă de scris. La sfârşitul războiului se dedică învăţământului, ajunge în
cele din urmă la Roma, departe de casă şi de tatăl cvasianalfabet, dar
autoritar în exigenţa lui maniacală; la Roma va încerca în numele acelei mult
râvnite glorii să devină cineva ca scenarist de film şi romancier. Anii ’60 şi
’70 ai veacului trecut sunt cei mai prielnici pentru prozator.
Se va căsători cu o „fetişcană“ ce-i fusese
înainte amantă, vor avea o fetiţă, Augusta, singurul personaj ce are un nume.
Conştient că obsesia propriului sine şi pentru sine îl va face inapt pentru viaţa
de cuplu, riscă mariajul, silit de căderile psihice tot mai grave, drept care
partenera de viaţă îi va deveni o ancoră, un punct de sprijin, singura ce-i va
înţelege crizele ipohondriace, hohotele de plâns, răul interior pe care el îl
crede a fi unul organic; tânăra soţie îl convinge să se lase ajutat, inclusiv
de psihanalist.
Deşi eroul nostru nu crede în psihanaliză,
nu cedează tentaţiei de a da o interpretare evenimentelor, preferând să se povestească pur şi simplu. Stilul
e alert, energic, adevărurile sale lăuntrice au atingere şi ne implică pe toţi,
amplificându-se în social, în istorie, în morală. şi după ce ne-a atras în
transa scriiturii sale, un soi de perpetuum
mobile, îl aflăm pe narator singur (fugit de la domiciliul conjugal şi
drept urmare a faptului că nevastă-sa îi mărturiseşte că de trei ani îl înşală)
la capătul extrem al Calabriei.
Printre
ultimele lucruri pe care cititorul le mai află despre el, locuitor acum într-o
colibă, cu statutul ambiguu între anahoret şi boschetar, este vizita fetiţei
sale, nimerite prin acele părţi datorită unei excursii cu şcoala. Între cei doi
nu e loc de efuziuni, căci copila, părăsită de mică de tată, de-abia îl recunoaşte.
Călătoria protagonistului pe pământ se apropia de sfârşit.
