De câţiva ani, dansul şi-a găsit, la Sibiu, o casă nu doar primitoare, ci şi deosebit de ofertantă, pentru că, pe lângă faptul că s-a înfiinţat Teatrul de Balet care prezintă producţii interesante, adesea chiar spectaculoase (dovadă elocventă fiind Mandarinul miraculos prezentat impecabil în luna mai), s-a creat şi Concursul internaţional de dans clasic şi contemporan, unic în ţară, ajuns anul acesta la ediţia a IV-a, beneficiind de un juriu select în care, alături de Cristina Hamel în calitate de preşedinte, s-au aflat acum foşti colegi de la Opera bucureşteană – Sergiu Ştefanski, Pavel Rotaru, Florin Brânduşă, toţi de clasă internaţională, dar şi Sergiu Anghel, Alexander Hoffmann, Kim Geung Soo, Gabriela Taub-Darvash sau Constantin Duţu, directorul competiţiei fiind Ovidiu Dragoman (la rândul său fost balerin), deopotrivă conducătorul destinelor culturii sibiene. O întâlnire cu adevărat internaţională, în care 27 de tineri sosiţi din Japonia, Coreea, SUA, Suedia, Slovenia, Serbia, Belgia, Republica Moldova şi, bineînţeles, România, au evoluat cu reală plăcere, chiar dacă nivelul lor de pregătire era extrem de variabil, de la cel care mi-a amintit „şcoala de bune maniere“, unde domnişoarele învaţă şi mişcări elementare de dans, la performanţa tehnică şi, sporadic, interpretativă. Privind în ansamblu, s-a remarcat (din păcate) cu pregnanţă faptul că majoritatea sunt preocupaţi de acurateţea execuţiei şi prea puţin de expresivitatea cerută de partitura abordată, departe de a contura trăsăturile şi trăirile personajelor alese; de aceea, am asistat mai curând la momente de… gimnastică artistică, cu rezolvări în parte corecte, dar cu accent pe mişcarea picioarelor, mai deloc cu atenţie la cea a braţelor, care rămâneau astfel în poziţii nefireşti, lipsite de graţie, în totală discordanţă cu solicitările rolului respectiv, în timp ce corpul era rigid, fără supleţe şi mobilitate, iar expresia feţei în general anostă, care trădează inexistenţa implicării afectiv-emoţionale pe care o aşteptam.

   Un alt aspect frapant a fost sărăcia repertorială, în prima seară succedându-se parcă la nesfârşit aceleaşi pagini din Corsarul sau Don Quijote şi Talisman, „respirând“ câteva clipe în momentele din Lacul lebedelor, Frumoasa din Pădurea adormită, Paquita, Flăcările Parisului sau Diana şi Acteon. Şi pentru că etapa a II-a a fost rezervată dansului contemporan, juriul a hotărât ca toţi participanţii să fie admişi, dându-le astfel şansa unei apariţii superioare într-un alt registru; dar m-a mirat (şi dezamăgit) atât coregrafia, departe de ceea ce speram, combinând uneori poantele şi mişcările baletului clasic cu eventuale repere din vocabularul specific contemporan, cât şi automatismul cu care tinerii au „executat“ partiturile, excepţie făcând Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă (solişti ai Operei Naţionale Bucureşti, cu o plasticitate cuceritoare în Radio and Juliet), Constantin Tcaci (din Rep. Moldova, într-o compoziţie de mare efect, inspirată din folclorul românesc şi realizată cu talent şi un umor debordant), Reina Yagura şi Bogdan Plopeanu (solişti ai teatrului-gazdă, sensibili şi… înţelegând ce sugerează Sync). (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.