Paula ROMANESCU
joi, 9 ianuarie 2014
„Nu ne mai miră nimic
niciodată
A fost extirpată mirarea,
Atavism care ne-apropia de
maimuţă“(M. Sorescu)
Ai spune că după tot
circul care a devenit viaţa noastră cea de toate zilele (cam ajunge, Doamne, ne
e dor de o lacrimă adevărată!), cu saltimbanci de mucava şi paiaţe evadate parcă
din menajeria bipedelor vorbitoare (care n-au nimic de spus), nimic n-ar mai fi
de adăugat în arena cu numele de Lume. Şi totuşi!…
În vastele spaţii expoziţionale
de la Biblioteca Naţională a României din Capitală, îl găsim pe artistul pictorMatei Şerban Sandu, român dintre
aceia care, odată ajunşi în lumea mare (mai precis depărtată, lumea aceea care
în poveste nu-i de aflat decât peste mări
şi ţări), nu conteneşte a surprinde, lăsându-i cu gura căscată a uimire pe privitorii ca la teatru (teatru al
absurdului, desigur!) de pe amintitele tărâmuri. Vorbim de privitori cărora li
s-a cam uzat binoclul prin care obişnuiau să ne privească pe scena noastră
minusculă şi stranie, cu personaje pitoreşti de etnie nomadă ori legendar
sangvinare, à la Vlad cel cu ţeapă (autentică, nu economico-financiară!).
Matei Şerban Sandu a venit cu un Grand
Circus a cărui cupolă nu-i
alta decât cerul – cam înnorat înaltul, cam învârtejit de mereu nebănuite
furtuni, cam prevestitor de nelinişti, dar oricum, tot cer, adică vama de
neatins de dincolo de creştetul omului gânditor cu viaţa lui. Pentru că nu alta
este acea Prostituată de sub cerul Bărăganului, care-şi leagă sandala (o fi
cumva ecoul celebrului poem într-un vers „De când îţi legi sandala s-au
dezlegat milenii“) pe când în jurul său pustiul tot creşte şi tot creşte, iar
afişe cu „Circus“ hălăduiesc în vânt. Pentru că deloc alta este Femeia masivă, cu burtă (purtătoare de
prunc? rotunjită de pofte?) din Apus de
soare, însoţită (păzită?) de un înger păzitor-clown purtător de taler
(gol), cu faţa spre un soare-apune, cu vălul nopţii ridicat pe cerul… de
noapte.
Ce alta este lumea fără
cer din Considerandum ora – parabolă
a vieţii fiinţei muritoare raportată la rotirea stelelor care-i guvernează
trecerea, ora, secunda, nelăsându-i timp cât să se întrebe măcar: „Dar de ce
eu? De ce acum? De ce deja? şi încotro?“ Da, încotro, când roata nu-i decât universul redus la rotundul din care
ieşire nu există?!…
Cine este Matei Şerban
Sandu? Ucenic al artistului Traian Alexandru Filip, el a devenit după moartea
maestrului său (1994) continuator al lucrărilor începute de acesta în cadrul
celebrei Caroll Turner Gallery din ţara
tuturor posibilităţilor. Lucrările sale din seria Cavaleri l-au
impus în lumea colecţionarilor de artă din America. A
urmat apoi redesenarea din Château des Cavaliers, din Camargues, Franţa, expoziţiile
de la National Library din Oslo şi de la Parlamentul European din Strasbourg,
expoziţiile din California, Germania, Elveţia, România.
impus în lumea colecţionarilor de artă din America. A
urmat apoi redesenarea din Château des Cavaliers, din Camargues, Franţa, expoziţiile
de la National Library din Oslo şi de la Parlamentul European din Strasbourg,
expoziţiile din California, Germania, Elveţia, România. Pictorul român trăieşte şi
creează în prezent în Bucureşti, oraşul unde s-a şi ivit în lumină. Este fiul
scriitorului Mircea Ciobanu. A fost prin anii ’90 profesor de gravură la Liceul
Tonitza, se stabileşte pentru câţiva ani în New Mexico, la Santa Fe, iar din
1995 se întoarce acasă „pentru a plonja – Aurelia Mocanu dixit – imaginar şi
pictural în decadentismul european al sfârşitului de secol 19“. Biblioteca Naţională
din Oslo i-a achiziţionat nouă stampe. Colecţii publice şi private de dincoace şi
de dincolo de Atlantic îl păstrează între cele mai noi prezenţe din universul
artei contemporane.
Lucrările sale, de mari
dimensiuni, reclamă spaţii generoase de expunere. Dar cum lumea e mare, loc sub
coviltirul-cer al marelui circ cu numele de Pământ al oamenilor se va găsi
desigur pentru arta lui Matei Şerban Sandu. Dacă nu pe pereţii apartamentelor
de bloc de pe la noi, cu siguranţă în memoria noastră păstrătoare de imagini
colorate şi scene din uluitorul spectacol cu saltimbanci, dresori, frumoase graţii
moderne, matroane, îngeri căzuţi, sfinţi de pripas, prostituate, purtători de
cruce, de semilună, de steag, faraoni, regi, magi, Anubis, Tao, Christ… O,
despre Acesta, veşti nu tocmai bune. La Cina
cea de taină (alta!) e cam mare vânzoleală, iar Graalul pare rătăcit
(abandonat) între resturile unui festin la care participanţii au aerul că pun
la cale afaceri grase, cu sunet plăcut de arginţi.
Pentru
edificare, mergeţi la expoziţia Grand
circus de la BNR (Biblioteca, nu Banca!) pe cheiul Dâmboviţei. Este deschisă
până în 10 ianuarie 2014. Vă veţi putea simţi deodată mai bogaţi. Şi mândri de
a fi ceea ce suntem: români. O fi rău? O fi bine?
