În
miezul verii, când toate instituţiile cu activităţi similare alegeau mai degrabă
să plece în vacanţă şi să îşi refacă resursele pentru sezonul următor, Forumul
Cultural Austriac şi Institutul Polonez, alături de Muzeul Naţional de Artă
Contemporană ne-au lansat o invitaţie specială la o amplă expoziţie colectivă,
a cărei închidere a fost marcată, la 27 şi 28 septembrie, prin simpozionul „Practicing feminism here and now“
(Practicând feminismul aici şi acum).
Intitulată Good
Girls (adică „Fete bune“), expoziţia a adus împreună peste 60 de
reprezentante ale artei feminine, din zone geografice diferite, în special din
Europa, dar şi din Statele Unite, Canada, Israel sau Turcia, şi aparţinând, în
plus, unor generaţii diferite. Majoritatea lucrărilor expuse la MNAC au fost
realizate în ultimele două decenii, dar au fost şi prezenţe venerabile, mergând
din perioada interbelică până în 1990. Având ca subtitlu „Memorie. Dorinţă.
Putere“, expoziţia şi-a câştigat deja recunoaşterea în plan internaţional,
printre altele şi datorită temelor abordate, legate de descoperirea sinelui şi
împrejurările în care se regăsesc femeile în societatea contemporană. Şi chiar
dacă acest titlu poate să pară banal şi plictisitor, are în spate un mesaj
puternic, în contrapondere cu două sintagme lansate anterior în zona artei
contemporane. Începutul a fost marcat de Marcia Tucker în anii ’90, cu lansarea
conceptului Bad Girls, care susţinea
ideile feministe, pentru ca
douăzeci de ani mai târziu, la Viena, să se pună,
tot printr-o expoziţie, întrebarea No
More Bad Girls? (Nu mai sunt fete rele?). În acest context, înţelegem mai
bine alegerea curatoarelor expoziţiei de la Bucureşti, Bojana Pejic´ (Germania)
şi Olivia Niţiş (România).
Dar
ce anume am putut vedea parcurgând sălile MNAC? Am avut ocazia de a descoperi o
expoziţie făcută de şi despre femei, utilizând modalităţi de exprimare artistică
dintre cele mai diferite, de la fotografie şi pictură la colaje, filme,
serigrafii, instalaţii, montaje de obiecte din sfere diferite de activitate,
obiecte de artizanat ce caută să readucă în actualitate ocupaţiile tradiţionale
ale femeilor. Fiecare dintre ele ne istoriseşte situaţii simple de viaţă (cum
este cazul seriei de fotografii denumite, cu umor dar şi cu fină ironie, O femeie ocupă puţin spaţiu) sau poveşti
dramatice despre personaje celebre ori întâmplătoare apariţii de pe stradă.
Am văzut,
exponat după exponat, cum artistele îşi exprimă sentimentele, emoţiile, frustrările,
tristeţile legate de realităţile pe care le trăiesc, impresionat redate în
special în ciclul de serigrafii intitulat Femeile
uitate ale Solidarităţii, pe care autoarea le-a imortalizat într-o manieră
care le-a făcut aproape invizibile şi a solicitat un efort aparte al
privitorului pentru a le putea distinge chipurile. Aceeaşi nemulţumire a răzbătut
şi din instalaţia Plai natal. Grădină-n
floare, prin care s-a transmis un mesaj de atenţionare asupra felului cum
patrimoniul nostru, indiferent de natura sa, dispare, fie din cauza degradării,
fie pentru că un cineva individual şi l-a însuşit cu de la sine putere. Felul
în care au fost transpuse trăirile spirituale în planul material este complet
diferit de la o autoare la alta, dar de fiecare dată a reuşit să ne pună pe
gânduri, să ne cutremure, să ne facă să conştientizăm fenomenul.
Oarecum surprinzător, am întâlnit destul de puţină
frumuseţe pură, clasică, în rândul fetelor
bune contemporane nouă, spre deosebire de doamnele născute la început de
secol XX, care înţelegeau şi simţeau arta altfel. Probabil că este maladia
acestui secol, o tendinţă destul de îngrijorătoare, de a pune cu predilecţie în
lumina reflectoarelor senzaţionalul cu orice preţ, chiar dacă acesta ne duce în
sfera urâtului, a grotescului. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că
artistele sunt îndreptăţite să denunţe prin creaţiile lor abuzurile de orice
fel, discriminarea, ororile războaielor şi sărăciei, dar există şi modalităţi
mai subtile, mai discrete pentru a o face, şi nu ar fi necesar să recurgă atât
de des la exprimări dureros de explicite. Ar fi bine ca balanţa între ce este
frumos şi urât în artă să ajungă din nou la un echilibru. La încheierea
vizitei, am putut spune că nu a fost o plimbare comodă, relaxantă, dar că a
meritat totuşi să o facem, ca să nu fim dintre cei care preferă strategia struţului
de a refuza să vadă unele adevăruri, în loc de a le înfrunta deschis.
