În numai câteva zile, pelerinajul credincioşilor
adoratori ai moaştelor a înregistrat câteva recorduri: peste o sută de mii de
persoane, zeci de ore petrecute de fiecare om la coadă, cozi întinse pe o
lungime de trei kilometri. Câtorva, foarte puţini la număr, li s-a făcut rău de
oboseală. Celor mai mulţi, pelerinajul le-a făcut bine. Apăreau pe ecran
tonici, zâmbitori sau măcar relaxaţi, indiferent dacă veneau din Bucureşti, de
lângă Bucureşti, de la Timişoara sau de la Iaşi. Vârste dintre cele mai
diferite, dar mai ales ale maturităţii şi senectuţii; majoritatea pelerinilor –
femei. Scopul tuturor: să ajungă lângă sfintele racle, să le atingă. Din
scurtele dar numeroasele interviuri luate de reporteri miraţi se putea înţelege:
contactul direct cu moaştele şi rugăciunile personale le întăreau credinţa în
miraculoase îmbunătăţiri sau consolidări ale stării de sănătate, ale relaţiilor
interumane, ale condiţiilor de trai, ale propriei deveniri, pentru binele
personal, al celor dragi, al semenilor şi pentru binele planetei.
Vizibilă şi generală este dorinţa de
vindecare, de alinare, de ameliorare sau de prevenţie – luate la un loc, dat
fiind parcursul religios, le-am numit tămăduire. Agentul tămăduitor este un
sfânt. Un sfânt iubit fără rezerve. Rămăşiţele pământeşti ale sfântului sau ale
sfintei servesc unui contact fizic direct de care pământenii în viaţă au, iată,
o arzătoare nevoie.
Cât de mult contează atingerea fizică,
pentru un om, pentru un pacient? Pentru cineva care se consideră probabil prea
slab pentru a răzbi singur prin vicisitudini şi are nevoie concomitent de un
miracol şi de un sprijin „palpabil“? Fenomenul e, oare, unul complet străin de
ceea ce se înţelege prin „arta medicală“? Ca de obicei, trecutul ne ajută să răspundem
la întrebări: Asclepios, fiul lui Apollo, a învăţat de la centaurul Hiron să
folosească plantele medicinale şi chiar să aline durerile, să stimuleze
regenerarea ţesuturilor afectate de boală, cu ajutorul taumaturgiei (lucrul cu
miracolele – în accepţie religioasă). Asclepios tămăduia noaptea, în Epidaur.
În lipsa unei industrii farmaceutice ultraevoluate, folosea produse biologice
primitive ce proveneau de la câine sau de la şarpe şi obţinea vindecări
miraculoase. Supraestimându-şi, probabil, succesele, intenţiona să încerce
chiar învierea morţilor, dar Zeus s-a înfuriat şi l-a ucis cu un fulger. În
cinstea lui Asclepios s-au ridicat temple (clinici medicale cu preoţi medici),
iar şarpele apropiat tămăduitorului continuă să-şi trăiască nemurirea pe
siglele medicinii moderne.
Tămăduitorii şi miracolele sunt, însă, mai
vechi şi mai „globalizaţi“ decât Asclepios, au temelii mai adânci (dar
necercetate) decât medicina „ortodoxă“. Nu vorbim despre şarlatani şi şarlatanii,
ci despre adevăraţii tămăduitori şi tămăduirile lor miraculoase. Fără a mai
vorbi despre minunile făcute de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Tămăduitorii
tămăduiesc individualităţi. Respectă principiul „Nu există boli, există
bolnavi“. Au timp pentru fiecare pacient în parte şi pentru tot ce ţine de el.
Iar pacienţii lor se tămăduiesc prin credinţă. Credinţă în cei la care apelează,
în ei înşişi, credinţă în divinitate şi – nu în ultimul rând – credinţă în
dragoste. „Nu trebuie să ne întrebăm dacă există tămăduire prin credinţă, ci
numai de ce avem nevoie de tămăduirea prin credinţă“, afirmă Martin Daulby şi
Caroline Mathison în volumul „Guide to Spiritual Healing“ (1996, Scoţia).
Medicul de medicină generală Michael Dixon a decis să-şi împartă activitatea
profesională cu un tămăduitor, iar rezultatele, publicate în presa de
specialitate, s-au dovedit a fi atât de promiţătoare încât Autoritatea pentru Sănătatea
Familiei din ţara sa îi finanţează continuarea cercetării asupra efectelor tămăduirii,
cu includerea unui al doilea tămăduitor. Artrita, eczemele, durerile de spate,
stresul şi depresia răspund, se pare, deosebit de bine la tămăduirea prin
credinţă. Medicina actuală priveşte cu stângăcie şi reţinere miracolele şi tămăduirea
prin credinţă.
…Mult mai atraşi de şirul lung al
adoratorilor de moaşte s-au dovedit a fi hoţii de buzunare, copii şi adulţi,
care le sustrag credincioşilor icoanele şi obiectele sfinte sau le vând ulei
comestibil în loc de mir.
