Prospeţimea scriiturii membrilor cenaclului de tineri medici, talentaţi, erudiţi şi ingenioşi, e de natură să îmbogăţească semantica laudei mele, să o întărească şi să o rafineze, sporindu-i pulsaţiile încântării pe care o induce. Este, ca să folosesc o metaforă perfect îndreptăţită, o tahicardie întru cele înalte. Sunt, fireşte, pe deplin conştient de aprecierile din titlu şi de termenii care le exprimă.

   Prezentăm câteva crâmpeie din zbaterea artistică a mănunchiului de tineri medici scriitori, ataşaţi Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România (SMSPR), liberi în a opta pentru o formulă literară sau alta, ori în a-şi expune poziţia personală faţă de măiestria artistică şi ispitele literaturii actuale.

   În cei peste 20 de ani de existenţă, SMSPR s-a manifestat prin participarea activă la congresele Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici, la care este afiliată, la conferinţele naţionale, la simpozioanele cu teme diferite, la întâlniri publice, vernisaje, lansări de carte etc., ca şi prin prezenţa în publicaţii, altele decât cele medicale. Eficienţa valorică a Societăţii noastre, ce se reazimă pe un număr de peste 200 de membri, trebuie însă evaluată prin cărţile publicate. Iar acestea nu sunt deloc puţine. Dar mai trebuie apreciată şi prin activitatea, de un puternic dinamism intelectual, a Cenaclului Tinerilor Medici Scriitori, personalităţi artistice bine conturate, tineri talentaţi şi instruiţi, cărora le-am urmărit devenirea.

C. D. ZELETIN,

preşedintele SMSPR

RADU POPESCU

Radu Popescu s-a născut la 17 iunie 1976, la Galaţi. Este absolvent al UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Facultatea de Medicină, şi al UNATC „I. L. Caragiale“ Bucureşti, specializarea Regie teatru. Scrie poezie şi proză, în special proză teatrală. Este membru al SMSPR. A publicat în săptămânalul „Viaţa medicală“ şi în almanahul „Clipa cea repede“ al SMSPR. Volumul teatral de debut se intitulează „Aix Nebunul“. Regizează, printre altele, piesa „Flori, filme, fete sau băieţi“, de Mimi Brănescu, aflată deja în al doilea an de reprezentaţii.

Artă Poetică

această poezie a mea

panseuri stupide

neritmate – edulcorate – decolorate

ar fi frumos să cânt

atunci când ştiu doar să ar

cu plugul şi sapa

tocite în praful secundelor

irosite

ca străbunii mei

barbarii sămănătorişti

regii unui ţinut

uitat de civilizaţie

şi fără hodină.

nu mai e timp

pentru cântec şi glorii

e timpul în care tonul sec

al tabloidelor anunţă

piţifelnic

în exclusivitate

senzaţional

şoc

ce-ţi mai place să te crezi poet!

aguridă

a unei simţiri şui

nebăgată în seamă

hrană plăcută ei înseşi

morar păcălici – macină griş

saltimbanc

viezure

mânz

ciocolată pe băţ

hâţ-hâţ

plină de E-urile definitive

ale unei lumi fără miez

şi chichirez

tăcerea se aşază peste statui

praful peste talciocul cuvintelor

spumegă blând

şi se pune cu un oftat

la naftalină

ecusoane roşii din semne de carte

pline de mâzgă

se fărâmă între degete

sub radiaţia UV a monitorului

pe care scriu acest text.

să behăim strâmb

ca nişte huhurezi electrici

scheletici

îmbătaţi la vama

undelor gamma.

Amin.

Addenda:

nu există miros al poeziei

nici gust

doar sunetul sălciu

al propriului orgoliu

de Artist al Poporului

pentru sine însuşi

izbindu-se de pereţii sticlei

vreau să fiu pe sticlă!

şi asta obligă

ca nobleţea de mahala

strigată pe la răspântii

în miros de mititei

şi lătrat de câini

prietenii noştri mai creativi

noi nu ne scărpinăm în fund

Tovarăşi!

şi să avem bine strâns

nodul cravatei – italian.

Privire

Într-o bună zi voi muri

şi voi lăsa în urmă toate

reflexele curajul

minciunile speranţa

pofta

mecanica mersul scrisul şi vorbitul

amintirile?

Voi lua cu mine doar acea parte

– privirea pe care am uitat-o

în ochii mamei mele

în prima zi.

şi atunci va începe o altă poveste.

Iar privirea copilului meu?

Ce va lua el

din ce i-am lăsat mamei mele?

ALEXANDRU PETICĂ

Alexandru Petică s-a născut pe 31 august 1974, la Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ şi al Facultăţii de Fizică din Universitatea Bucureşti. Scrie poezie şi proză. Este membru al SMSPR. A publicat în săptămânalul „Viaţa medicală“ şi în almanahul „Clipa cea repede“ al SMSPR.

Am fost la început

Am fost la început

Ca un atlet

Încrezător în forţa lui,

Orgolios.

Şchiop în simţire!

N-am alergat pe un stadion,

Am tremurat în unde,

Am desenat spirale,

Maratonând în cercurile lor…

Şi am întins ca un păianjen fire!

Astfel eu am urmat un drum

Sperând că şansa lui Tezeu

Mă va-nsoţi în drumul către Poartă.

M-am înşelat!

Urmându-mi firul înapoi,

Mereu,

Întrezăream un alt destin.

O altă şoaptă

Rostită pe furiş cu teamă.

Altă ieşire!

Am obosit acum.

Am părul alb… cât mi-a rămas,

Cer lumii doar o clipă din privirea ei,

Şi dau în schimb un ceas!

MIRCEA CIUHUŢA

Mircea Ciuhuţa s-a născut la 24 august 1977, la Bucureşti. A absolvit UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Facultatea de Medicină. Este membru al SMSPR. În prezent este cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ din Bucureşti. Scrie poezie şi proză. A debutat în săptămânalul „Viaţa medicală“.

Sonia, căţeluşa supersonică

   În urmă cu trei ani, pe strada noastră a apărut un căţel străin. Negru, flocos şi foarte tăcut. S-a aciuiat lângă cârciuma din capătul străzii, unde mânca resturile de la mese şi-şi ostoia setea de cunoaştere asistând la discuţiile filosofice ale muşteriilor aflaţi într-o stare avansată de introspecţie kantiană şi avânt epistemologic. Mergea să se culce abia după ce-i conducea, plin de demnitate, pe admiratorii lui Galileo care, sprijinindu-se unul pe altul, verificau într-un mod intim şi destul de oniric celebra expresie „E pur si muove“.

   O vreme lucrurile au mers aşa. Căţelul s-a dovedit la o inspecţie sumară a fi o căţeluşă, care a primit numele de Sonia, după cel al bunicii cârciumăresei, o venerabilă doamnă de 80 şi ceva de ani, imobilizată la pat, despre care nepoata susţinea că avea aceeaşi expresie cu animalul atunci când cerea ceva de mâncare.

   Din păcate, setea de cunoaştere a Soniei devenea din ce în ce mai mare până când, asemeni ucenicului vrăjitor, a făcut greşeala de a gusta din fructul oprit. Lipăind plină de speranţă din sticlele scăpate pe jos, căţeluşa a descoperit că dincolo de ceţurile gri ale acestei lumi serbede se află un mirific tărâm al fericirii câineşti. A plâns şi a râs de bucurie, cum am traduce noi, adică a scheunat şi a urlat de mama focului, şi toate astea în timp ce alerga de colo-colo, ca o jucărie chinezească învârtită cu cheia. O nouă şi uimitoare creatură tocmai se născuse.

   În lunile care au urmat, aceasta a devenit teroarea vecinilor. În fiecare noapte, uneori la trei, alteori la cinci sau la şapte dimineaţa, rafale asurzitoare de lătrături isterice urmate de urlete prelungi, lugubre, speriau somnul bieţilor oameni. Atunci se deschideau geamuri şi uşi, voci răguşite care i-ar fi făcut sopranei Mariana Nicolesco pielea de găină se auzeau rostind cele mai imaginative înjurături, iar obiecte mai mari sau mai mici zburau prin aer. Dar fervoarea aproape religioasă a căţeluşei Sonia nu putea fi înduplecată. Asemeni lui Arhimede, ce străbătea Siracuza strigând „Evrika“, Sonia străbătea cartierul strigându-şi pe limba ei bucuria revelaţiei. Ceilalţi câini, care la început o acompaniau din solidaritate canină, şi-au dat seama repede că problemele Soniei erau mult prea grave pentru terapia de grup şi au lăsat-o în pace să-şi facă mendrele.

   În cele din urmă, inevitabilul s-a produs. Scăpată ca prin urechile acului din trei tentative de otrăvire şi una de linşare, Sonia fu capturată de hingheri, chemaţi de nenumăratele reclamaţii care ameninţau să blocheze linia telefonică a primăriei. După o săptămână, potolită şi abstinentă, căţeluşa a fost recuperată de către patroana cârciumii şi trimisă la ţară, în gospodăria unei prietene.

   Bietul animal a rămas cuminte să vegheze curtea din satul de pe dealuri şi povestea s-ar fi terminat aici. Dar, într-o noapte de iarnă năprasnică, trei urşi rupţi de foame au atacat localitatea. Stăpâna gospodăriei, dând dovadă de o extraordinară prezenţă de spirit, şi-a amintit ciudata calitate a căţeluşei şi a acţionat în consecinţă. După o jumătate de castron cu palincă, Sonia a ieşit în zăpadă ca o zeiţă întunecată a răzbunării. Se spune că urşii au fost atât de înfricoşaţi că au parcurs fără oprire un drum anevoios prin munţi, până în Austria, unde s-au predat la primul post de poliţie întâlnit în cale, cerând azil politic. Iar Sonia, recuperată pe jumătate îngheţată din zăpadă, a devenit eroina ţinutului. Sunt zvonuri că primarul face planurile pentru o statuie a neînfricatei căţeluşe care va fi amplasată în cea mai animată zonă din sat, unde altundeva decât în faţa birtului comunal.

IULIA MILITARU

Iulia Militaru s-a născut în 1978, la Bucureşti. A studiat medicina la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, apoi limba şi literatura română la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. Şi-a obţinut diploma de masterat în Teoria literaturii, în anul 2006, iar acum este doctorand în Literatură română. Este membră a SMSPR din 1999. A publicat mai multe cărţi pentru copii şi o carte teoretică despre poezie, „Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei“. În 2010, i-a apărut primul volum de poezie: „Marea Pipeadă“, pentru care a primit premiile: „Tânărul poet al anului 2010“ şi „Tânărul scriitor al anului 2010“, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.

Prin capul lui Clovny

Clovny are un cap rotund,

Şi vă spun asta pentru că-i singurul organ mai deosebit al acestui personaj obişnuit.

De aceea Clovny ţine mult la capul său,

Mai ales la conţinutul acestuia. Şi-a făcut cândva un RMN, nu vă destăinui cauza, doar eu, ca medic al său, am dreptul să o ştiu. Prin urmare, şi-a făcut odată un RMN şi, de atunci, îşi cercetează conţinutul cu patimă şi înfrigurare.

Iată sursa tuturor ideilor sale, admirabila sursă a raţiunii sale.

Multe lucruri trăiesc în capul său,

Printre care şi pipa.

Iar Clovny ştie că, până la urmă,

aceasta trebuie să fie o pipă.

Deşi, nu-i pasă prea tare, atât timp cât ea funcţionează bine şi nu se bagă în treburile lui.

Fiindcă, în capul lui Clovny, au loc treburi serioase şi pline de importanţă, care nu pot fi perturbate.

Creierul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de a genera senzaţii. Nu există un alt organ în afara lui. Noi suntem creier pe care-l păstrăm într-un cap. Noi ne păstrăm pe noi într-un cap. Deci, ăsta-i rolul capului. De a ne păstra pe noi în noi. Ca să nu ne pierdem.

La exterior, se află un os, numit craniu, ce-i protejează lui Clovy conţinutul preţios al capului. Însă există mereu scăpări. Dinăuntru, pornesc mii de fire care îl leagă pe el cu el însuşi, deşi nu se vrea niciodată acolo unde se duc firele, ci doar acolo de unde pornesc. Este şi ceea ce nu înţelege, cum poate fi şi înăuntru şi în afară. La unul din două trebuie să renunţe – ştie asta foarte bine. Altfel nu se poate.

Numai că sunt avantaje şi de-o parte şi de cealaltă. Nu-i chip să te hotărăşti.

(fragment din volumul „Marea Pipeadă“)

THEODOR VOIOSU

Theodor Voiosu s-a născut la 16 mai 1985, în Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Medicină a UMF „Carol Davila“ Bucureşti, în prezent este rezident gastroenterolog, anul II. Este membru al SMSPR. Scrie poezie şi a debutat în revista „Luceafărul“ în anul 2001. A mai publicat în periodicele „Viaţa medicală“, „Logos“, „Viaţa Românească“ şi „Poesis“.

101,9 FM

La ghena din spatele lui A39

un maidanez

s-a culcuşit în carcasa radioului Victoria,

un dar de la nunta părinţilor mei.

Era vechi încă din 1984 şi tuşea în falsetto

queen şi europa liberă,

iar de când ne-am luat philipsul

n-a mai fost loc pentru el decât în pod. De la atâtea pene de curent

miezul metalic se închegase

într-o potcoavă argintie scâlciată

care noaptea scuipa licurici

şi ziua doar mirosea înecăcios a fum.

Cât am fost copil l-am purtat

nepăsător cu mine, doar una din o mie de

jucării stricate

de care nu te desparţi pentru că aproape

le-ai uitat. Acum sunt mai grijuliu,

bagajul s-a înmulţit şi îl târăsc prin lume

gâfâind. L-am lăsat lângă pubelă cu inima îndoită;

în prima zi nu s-a întâmplat nimic. Apoi cineva

i-a smuls cotorul şi câinele, găsind carapacea goală,

s-a aciuat înăuntru.

Aici muzica şi poveştile au tăcut dar

undele gonesc mai departe întinzând

copilăria mea ca un caimac

peste calea lactee.

primiţi cu moş ajun

vreau să fie aproape crăciunul

cu darurile neprimite

şi zăpada neninsă doar văzduh

deşteptarea – un spate de motan torcând

mai târziu dospind uitat pe bufet

aluatul de cozonaci

răbufneşte în valuri dulci-cleioase

aşteptare – doi fraţi dormind

în hol cizmuliţele îmblănite

de sub care omătul vechi

răsuflă jilav doar juma’ de ger

apoi

surpriza unei uşi din sticlă mată

prin care întunericul tremură gingaş

o spuză de beculeţe

încât

nu mai lipsesc decât oamenii

lucrurile s-au strâns deja cu toatele

şi aşteaptă cuminţi

de pe scara blocului vocile

studenţilor la teologie aducând

cu ei ajunul

deschideţi, deschideţi !

Xmas Spirit

gerul îndârjit într-o menghină

coborâse în strada schitului

de o săptămână şi mai bine însă

bulgării de miere cocoţaţi pe felinare şi

chiciura de zahăr din pomi

te îmbie să ieşi, vino îmi spui, să mergem

afară

măruntaiele BCA-urilor sunt oricum îngheţate.

primul nostru crăciun împreună

a venit şi s-a dus

câţiva colindători mai rătăcesc încă pe străzi

dar pe la ghene au început să răsară deja

brazi bătrâni şi

frigul se trage ca o bubă pe care o săruţi să treacă,

mai în glumă, mai în serios.

în faţa scării o dacia break

alb boreal (serios, chiar asta e culoarea!)

şi pe capota ei, cu degetul prin

zăpada afânată, T+D.