Într-o după-amiază de acum trei decenii, am
primit la redacţie (Redacţia emisiunilor de ştiinţă radio) un telefon
îngrijorat de la binecunoscutul şi adânc respectatul profesor Alexandru
Pesamosca. Era îngrijorat şi ne ruga, pe cei de la emisiunile medicale, să
„facem ceva“, pentru că, spunea, cazurile de chist hidatic la copii se înmulţiseră
îngrozitor: de la unu-două cazuri operate pe lună, la patru-cinci pe săptămână.
Ne-a vorbit despre gravitatea bolii, despre caracterul ei infirmizant şi despre
măsurile ce se cer luate, pe cât de simple, pe atât de eficace. Avea dreptate.
Dar… în ţara noastră, cea fără boli şi bolnavi, cum era ea declarată de
politica vremii, cenzura interzicea drastic difuzarea unor asemenea cifre.
Despre profilaxie, da, se putea vorbi, dar la modul general, vag, „fără panică“.
Cooperativa „Munca în zadar“ avea zonele ei de elecţie şi sănătatea era una
dintre ele.
Un salt în timp şi aterizăm în mileniul trei
cu datoria, faţă de profesorul Pesamosca şi faţă de copiii pândiţi de
primejdii, neonorată. Dar, între timp, au apărut şi alţi copii. Am cunoscut un
grup care învăţa să intre în contact direct cu viaţa reală. I-am întâlnit în Cişmigiu.
Cel mai în vârstă avea 10 ani. „Se jucau“ de-a „reporterii de investigaţii“.
Aveau microfoane adevărate şi întrebau adulţii (nu copiii) ce cred ei că-i
lipseşte frumosului parc ca să devină cu adevărat un „Cişmigiu al copiilor“.
Adulţii credeau că nu-i lipseşte nimic. Copiii râdeau: „Ba da, ba da, îi lipseşte,
dar voi nu vedeţi pentru că nu mai sunteţi copii!“. Un bunic le-a sugerat să
dea ei un exemplu. Au dat mai multe, dar iată unul: cei mari au, de bine, de rău,
în parc, câteva closete aşa-zis „ecologice“, de o igienă îndoielnică. Cele două
clădiri „specializate“ de altă dată au fost ridicate de la rangul de WC public
la acela de cofetării (sic!), dar au
intrat direct (după cum arată avertismentele bătute în cuie pe foste uşi şi
ferestre) în descompunere şi în faliment. Copiii, în schimb, n-au nici closete
vechi, nici noi. Lor (şi câinilor vagabonzi) le rămân tufele. Nu există WC-uri
pentru copii în „Cişmigiul copiilor“ şi nimeni nu-şi poate imagina câtă igienă,
câtă cultură şi civilizaţie ar putea să introducă ele în viaţa noilor generaţii.
Într-o primă etapă, mamele nu s-ar mai plânge, probabil, că cei mici „rup uşa“
la baie când revin acasă după o zi profund instructiv-educativă, cu toalete
murdare. Într-o a doua etapă, poate că nici turiştii străini nu se vor mai teme
că urmează să viziteze o ţară „cu closete mizerabile“.
Legat de acest subiect, copiii cu ancheta
s-au adresat, plini de speranţe, chirurgului Sorin Oprescu, primarul general al
Capitalei. Prompt şi eficace, acesta a cerut fabricanţilor de closete
cilindrice pentru adulţi să facă unele la fel pentru copii. „O, nu, adaptarea e
imposibilă“, au răspuns fabricanţii, „O, nu“ au spus şi copiii neplăcut surprinşi
de faptul că sunt consideraţi de „domnul doctor“ nişte „adulţi mai mici“. Ei ştiu
că au nevoi speciale, că nu pe ultimul loc se află cunoaşterea, familiarizarea
de timpuriu cu bunele practici pentru sănătate. Primarul nu ştie?
Cât despre chistul hidatic, acesta s-a
demodat. În prim-plan au apărut alte probleme ale copiilor, mult mai grave. Şi,
exact ca altădată, bolile despre care nu vorbim sunt ca şi eradicate. Aşa o fi,
profesore Pesamosca?
