Bătrâneţea şi problemele ei au preocupat dintotdeauna omenirea şi cu precădere medicii şi filosofii. Dacă de-a lungul timpului decăderea fizică la bătrâneţe, suplinită astăzi din plin de tehnologia modernă, a fost mai uşor acceptată de societate, decăderea intelectuală şi modificările psihice sunt încă motive de marginalizare. Îmbătrânirea populaţiei a dus la creşterea spectaculoasă a numărului de persoane cu probleme cognitive şi demenţe şi se estimează că, în lume, la fiecare şapte secunde, ar fi depistat un nou caz, ceea ce ar însemna în jur de 4,6 milioane de cazuri noi pe an. Pentru a putea prognoza şi preveni, dar şi pentru a putea corect diagnostica, trata şi aloca fondurile financiare necesare, se organizează din ce în ce mai multe consensuri şi întâlniri între experţi, politicieni şi organizaţiile de pacienţi.
Menţionări ale cuvântului demenţă se găsesc în textele medicale din timpul Imperiului Roman şi în lucrările filozofice ale lui Cicero. În „Cato Maior de Senectute“, acesta a asociat bătrâneţea cu inteligenţa şi înţelepciunea, mai puţin cu decăderea fizică, deoarece „nu puterea fizică sau viteza mişcărilor contează în cazul marilor acţiuni, ci înţelepciunea, autoritatea şi puterea de a judeca“. Ucis înainte de intra „oficial“ în senectute, adică înainte de vârsta de 65 de ani, nu a avut din păcate ocazia să mai filosofeze pe această temă. Dar a lăsat în urmă un bogat material de studiu despre bătrâneţe şi virtuţile ei.
Termenul demenţă (sinonim şi cu a-ţi pierde minţile, a nu fi competent şi în stare să-ţi pui ordine în viaţă sau punctul culminant al decăderii psihice) a început să aibă conotaţii clinice şi juridice abia din secolul al 18-lea. În Codul lui Napoleon din 1808, demenţa este menţionată în articolul 10, în care se considera că suspectul în stare de demenţă nu este responsabil în acel moment de faptele lui, nu poate fi culpabilizat. În secolul al 19-lea, termenul era întrebuinţat pentru handicapaţii mintali şi se făcea în acest fel o diferenţă cu bolile psihice, ca schizofrenia. Psihiatrul german Alois Alzheimer a descris pentru prima oară, în 1906, demenţa presenilă. El a identificat în creierul unei paciente cu simptome de demenţă, decedată la vârsta de 54 de ani, „plăcuţele senile“ şi depozite neobişnuite de beta-amiloid. Astfel de modificări ale substanţei nervoase, survenite la bătrâneţe şi urmarea involuţiei fuseseră identificate şi înainte (a se vedea lucrările lui Gheorghe Marinescu), ceea ce i-a îndreptăţit pe unii cercetători să afirme că numele de demenţă Alzheimer ar fi atribuit pe nedrept.
Definiţia, criteriile de diagnostic, clasificarea şi tratamentul demenţei s-au conturat mai precis doar în ultimii 20 de ani. Se ştie că există numeroşi factori de risc şi că există o componentă genetică, cel puţin în cazul demenţei Alzheimer. Demenţa nu mai este percepută doar ca o tulburare cognitivă cu pierderea memoriei, acompaniată de tulburări comportamentale, ci ca un sindrom complex şi progresiv care, în timp, afectează simţurile, motilitatea şi viaţa socială a pacientului. În paralel se fac eforturi pentru interpretarea nivelurilor biomarkerilor din lichidul cefalorahidian (cu atât mai mult cu cât se pare că depresia ar avea biomarkeri asemănători) şi pentru găsirea celui mai bun instrument de depistare precoce. Din anii ’90 şi până în prezent au fost descrise numeroase forme de tulburări cognitive care de fapt ar fi stadii predemenţă, cum ar fi BSF (benign senescent forgetfulness), AACD (age-associated cognitive decline), AAMI (age-associated memory impairment), LLF (late life forgetfulness) şi cel mai bine cunoscut şi definit prin consens în 1997, MCI (mild cognitive impairment). Pentru diagnosticul de demenţă, stadializare şi evoluţie se folosesc chestionare – 12 sunt validate internaţional, dar patru sunt cele mai întrebuinţate: CDR (clinical dementia rating scale), GDS (global deterioration scale), FAST (functional assessment staging scale) şi GAD (global assessment of dementia). Pentru MCI nu există încă niciun instrument.
Se pare că cu cât se ştie mai mult, cu atât apar mai multe semne de întrebare despre prevenţie, depistare precoce, criterii de diagnostic şi tratament. Astfel, unii cercetători se întreabă dacă cogniţia ar trebui să fie caracteristica principală a predemenţei şi dacă nu ar trebui acordată mai multă atenţie factorilor de risc (boli cardiovasculare, scăderea activităţilor fizice, utilizarea unor medicamente) sau prezenţei biomarkerilor. Se simte nevoia dezvoltării unui alt instrument de măsurare, complet şi global, care să cuprindă toate aspectele, inclusiv comorbiditatea, şi care să permită practicianului să tragă mai multe concluzii şi să poată informa mai bine pacientul şi familia asupra stării prezente şi a evoluţiei. Trimiterea la una din numeroasele policlinici de diagnosticare a tulburărilor de memorie înseamnă pentru mulţi pacienţi că este deja prea târziu şi una dintre marile dileme este când şi cum se poate interveni pentru a preveni instalarea demenţei. Medicamentele pentru susţinerea memoriei şi antipsihoticele atipice au destule contraindicaţii şi par să nu fie o alternativă mai bună decât îngrijirea de calitate, reabilitarea/terapia cognitivă, psihoeducaţia şi consilierea. Asistenţa medicală primară ar trebui, după unii, să facă mai mult pentru depistarea precoce şi pentru consilierea pacienţilor cu tulburări cognitive minore şi a familiilor acestora, lucru posibil şi realizabil în ţări cu o asistenţă primară bine dezvoltată. Prevenţia la nivel de populaţie rămâne deocamdată un deziderat greu de conturat.
În schimb, metodele populare de prevenţie rămân şi pe mai departe la îndemână: practicarea jocurilor de îmbunătăţire a memoriei, utilizarea preparatelor de Ginkgo biloba (deşi un studiu recent i-a demonstrat ineficacitatea) şi, cel mai simplu, consumul zilnic de cafea, care se pare că ar întârzia apariţia tulburărilor cognitive... Dar, atenţie, mai mult la femei decât la bărbaţi!
