Precedând vizita premierului republicii Moldova, Pavel Filip, Teatrul
Național din Chișinău a avut un turneu la București și Iași cu două piese celebre:Casa de pe graniță de Slawomir Mrożek
și Filumena Marturano de Eduardo de Filippo. Două piese de facturi diferite,
două spectacole extrem de interesante prin modalitatea scenică pe care au oferit-o.
Piesa cunoscutului dramaturg polonez, Casa de pe graniță –
apărută în 1967 și pe care autorul de fapt nu o socotește o piesă, ci mai mult un
scenariu rescris după o povestire a sa – citită azi ca o formidabilă fabulă caustică,
este o profeție periculos de reală în mileniul nostru bântuit de războaie zonale,
subterane și de calamități inexorabile. Deși este una dintre creațiile de început
ale lui Mrożek, din nefericire își dovedește actualitatea tot mai pregnant, de la
un deceniu la altul.
Casa de pe graniță reflectă realitățile istorice
din Polonia după cel de-al Doilea Război Mondial, descrie situația unei familii
care primește vestea că granițele au fost retrasate din rațiuni istorice, astfel
că noul hotar trece chiar prin mijlocul casei lor, prin sufragerie. Spectacolul
este lucrat de o echipă tehnică poloneză formată din regizoarea Agnieszka Korytkowska-Mazur,
(directoarea Teatrului Dramatic „Aleksander Wegierko“ din Bialystok), scenograful
Pawel Dobrzycki și Maciej Zakliczynski ocupându-se de mișcarea scenică și selecția
muzicală. Echipa a dovedit o îndrăzneală remarcabilă, „asezonând“ subiectul piesei
la realitățile din Republica Moldova. Într-un recent interviu, regizoarea declara:
„Sunt tulburată de asemănările cu orașul meu, un oraș situat la 40 de kilometri
de frontiera cu Belarus. Am fost și la Orheiul Vechi, am văzut sate moldovenești.
Oamenii din Republica Moldova seamănă cu cei din Polonia“.
La un moment dat, în spectacol, dincolo de textul piesei se petrec
lucruri surprinzătoare, antologice, fără vorbe: în spatele casei apar diplomații
occidentali, personalizați prin actori care seamănă vizibil cu cei de la Uniunea
Europeană, care le arată moldovenilor prin gesturi explicite așa-numitele libertăți
ale înfrățirii sexuale între femei și bărbați. Mai mult chiar, regizoarea, dincolo
de textul piesei, insistă pe înțelegerea tacită dintre Occident și marele imperiu
de la Răsărit în sfârtecarea țărilor mici vecine, printr-un dans pe care-l fac privindu-se
tandru doi conducători ai Europei de azi: Merkel și Putin. Un moment scenic cu adevărat
revelator.
În ultimă instanță, asumat tezist, Casa de pe graniță e un
spectacol excelent în cea mai mare parte a lui. Original, fermecător câteodată,
dar caustic în esență, este susținut de o echipă de actori talentați în frunte cu
directorul teatrului Petru Hadârcă.
Filumena Marturano a fost jucată prima dată în 1958. Devenită
celebră în 1964, în primul rând pentru subiect, apoi datorită artiștilor, și nu
în ultimul rând, al ecranizării semnate de Vittorio de Sica, piesa este o comedie
amară cu un final fericit, de film american, ce i-a adus autorului glorie, dar și
mulți bani. Jucată într-un registru diferit, extrem de realist, de fapt subiectul
ei e foarte simplu: Dominico Soriano, un napolitan înstărit, dar afemeiat, trăiește
cu Filumena, o cocotă, de peste 30 de ani fără acte legale. Dar lunga lor coabitare
este întreruptă brusc pentru că ea, bolnavă grav, are o ultimă dorință: pe „patul
de moarte“ vrea să se căsătorească cu Soriano în fața preotului. Dorință ce i se
îndeplinește, însă între cei doi apare o situație de conflict iremediabil, pentru
că boala ei „gravă“ era doar o înscenare.
La polul opus primului spectacol, regizorul Alexandru Vasilachi (director
la S. A. Moldova film) a creat într-un cadru scenografic simplu, dar spectaculos
(un fundal cu o splendidă panoramă a orașului Napoli), un spectacol serios, fără
excrescențe melodramatice, în care cei doi eroi ajunși la maturitate, Domenico și
Filumena, își aduc reciproc acuzații grave. Dialogul dintre ei – aspru, dramatic,
plin atât de amintiri triste, cât și fericite ale tinereții – creează un halou în
care actorii Petru Hadârcă și Silvia Luca își desfășoară cu virtuozitate toată arta
lor.
Tonul grav este extrem de
dramatic, tensiunea filonului principal al piesei se mai îndulcește în partea a
doua, când intră în scenă cei trei copii ai Filumenei, între care Domenico încearcă
să-l descopere pe propriul său fiu.
Alături de cei doi protagoniști,
Petru Hadârcă și frumoasa (și poate prea tânăra și prea zvelta, după trei nașteri)
Silvia Luca, găsim o echipă de excelenți actori care, atenți la nuanțe, au jucat
cu acuratețe și însuflețire personajele secundare ale piesei, actori precum Igor
Babiac („Ricardo“), Dumitru Stegărescu („Umberto“) sau Iurie Focșa („Michele“).
În încheiere, cum bine au observat Ion Caramitru și Mihai Gribincea,
ambasadorul Republicii Moldova la București, spectacolele colegilor moldoveni au
fost o încântare, dar mai ales un moment de recunoaștere prin fapte a identității
naționale a celor două state despărțite arbitrar de istorie: România și Republica
Moldova.