În
București nici nu s-a lăsat bine cortina peste Fest(in) Bulevard, că a început
Festivalul național de teatru, la foarte scurt timp urmat și de festivalul
teatrelor de limbă idiș. Lista evenimentelor nu se încheie însă aici, fiindcă
destul de rapid a urmat și festivalul dramaturgiei originale, iar mai apoi
festivalul teatrelor independente. Și dacă asta nu era suficient, aproape
paralel cu celelalte festivaluri s-a desfășurat și maratonul teatrelor
independente.
Cum
poate ține pasul spectatorul iubitor de teatru sau cronicarul dramatic la
invazia de festivaluri e o întrebare aproape fără răspuns. Se poate înțelege
dorința tinerilor de a se face cunoscuți, setea lor de notorietate, dar ce ne
facem cu nesățioșii profesioniști arhicunoscuți medaliați, decorați premiați?
Până
la urmă nu putem decât să ne înfruptăm din produsul muncii lor și să luăm ceea
ce e bun din această adevărată invazie de festivaluri, care mai de care mai
bine intenționate și mai… festive. Dar dacă ne bucurăm împreună cu spectatorii
de multitudinea de evenimente, nu putem să nu constatăm că dramaturgia
românească a fost reprezentată sporadic, pe sponci, pe ici și colo.
Parafrazându-l pe Nenea Iancu, se poate afirma că dramaturgia românească la ora
actuală, așa cum e reflectată de aceste festivaluri, e minunată, e sublimă dar
lipsește cu desăvârșire. Ceea ce ni se prezintă totuși ca dramaturgia noastră
actuală este ceva care se poate numi evazionism, pentru că piesele prezentate
se înstrăinează de la gravele probleme sociale care frământă actualitatea românească.
Situația
se prezintă de obicei cam așa: regizorii „adaptează” clasicii după cum vor (de
exemplu „Scrisoarea pierdută”, în viziunea lui H. Mălăele, care a devenit doar
„Scrisoarea” cu actul trei extirpat) nefiind capabili să scrie și să
semneze ei piese de teatru (cazul spectacolelor semnate la diverse teatre de
Radu Afrim), iar teatrele le acceptă supuse oferta. Spectacolul rezultat nu mai
devine, cum ar fi normal, o „oglindă” credibilă a actualității.
Ca
să nu fim nedrepți, totuși, ea a apărut firav, cum scriam pe ici pe colo, dar
în repertoriul Teatrului Național din București și din Cluj și în două
reprezentații ale noului teatru al dramaturgilor, dar cam atât. Lipsește însă
piesa de actualitate, care să reflecte acid realitatea zilelor în care trăim.
Se declară că asemenea piese n-ar exista.
Dar
experiența atâtor cenacluri de dramaturgie a adus la iveală numeroase exemple
de piese neluate în seamă de managerii actuali ai teatrelor, ca cele ale lui
Dinu Grigorescu, un extraordinar și prolific dramaturg contemporan („Foșnetul
banilor”), sau ale lui Radu Iftimovici („Poftă bună canibali”, „Ah ce bine e să
faci amor pe ploaie”), Marilena Dumitrescu („Stăpânul ciolanului”), Denis
Dinulescu („Locatari”), C. Turturică („Cel mai bine e în avion”). Se joacă însă
cu frenezie autori clasici, arhicunoscuți, ca Shakespeare, Molière, Cehov sau
Caragiale (ceea ce nu e rău, dar bineînțeles în adaptări cu titulatura „după”)
și o cohortă de autori occidentali de mâna a doua și a treia…
S-a
mai observat că, în general, repertoriile și programele teatrelor sunt dictate
în ultimă instanță de intențiile personale ale regizorilor ce aspiră la un
spectacol care să-i reprezinte în totalitate. Nu mai contează textul (care
uneori e doar un pretext), nu mai contează actorul, ci doar dorința regizorului
(uneori justificată, alteori nejustificată) de a ieși în evidență. Un bun
exemplu este și afișul spectacolului „Balul cimitirului”, în care numele
autorului Gheorghe Astaloș e undeva scris mic, afișul hipertrofiind
obsedant numele regizorului: Hausvater.
Unii
comentatori teatrali (Ileana Lucaciu) cred, pe bună dreptate, că această
tendință este alarmantă, ea înstrăinând publicul tânăr de valorile culturale
autentice. La teatru, tinerii spectatori ar trebui să aibă prilejul de a afla
ce au avut de spus posterității Shakespeare, Dostoievski sau Bulgakov și nu
impresiile – de obicei falsificate – creatorilor spectacolelor!
Se
mai observă că, dacă până mai ieri actorul era centrul spectacolului, acum
rolul predominant a fost luat cu prioritate de regizor, care are ambiția de a
fi și autorul textului. În final, majoritatea comentatorilor teatrali își pun
întrebarea: „Ajută la ceva aceste festivaluri, colectivelor participante,
publicului spectator sau este un mijloc sigur și eficient de a «șifona» mari
fonduri din vistieriile primăriilor, uneori în scopuri personale, alteori
pentru a «ajuta» clientela politică existentă?”.
