Doi pe o bancă! de Aleksandr Ghelman,
la Teatrul Metropolis din Capitală, este o mică-mare bijuterie teatrală. Aceeaşi
veche poveste: cu o ea în aşteptarea unui Făt-Frumos deghizat în balaur, pe
care dragostea – blestem şi binecuvântare – trebuie să-l înalţe (reducă?) la
condiţia de om; cu un el – zmeu de mucava – în căutare de femeiuşti mărunte
(cam pe măsura lui, adică!) şi care să-i ofere, în schimbul unei minciuni de o
prea scurtă seară, iluzia că poate fi iubit (ba chiar cu o dragoste mare cât o
viaţă), când viaţa cea adevărată nu-i este decât îndoială, umilinţă, ruină
sufletească generată de un complex de inferioritate devastator.
Adela
Popescu, în rolul femeii fără căpătâi, creează un personaj de neuitat, vădind
o bogăţie de faţete ale talentului său proaspăt ca tinereţea însăşi cu-ntreaga
ei sete de absolut. Mihai Bendeac, în
care vibrează până la ţipăt o inimă de om care simte că viaţa lui nu-i decât o
imensă păcăleală a destinului care l-a transformat în bufon tragic. Excelentă
concepţia regizorală a lui Emanuel Pârvu
şi – Doamne! – cât de adâncă noaptea sugerată de scenografia lui Bogdan Spătaru, redusă la câteva
elemente: o bancă, un tomberon (garderobă? ladă de zestre pentru uitare? lepădare
de sine ca tot atâtea renunţări la deghizare prin care protagoniştii ajung
într-un
final la miezul fierbinte şi dezgolit al sufletului?), un felinar care „sporeşte
şi mai mult a lumii taină“, de nu chiar întunericul din noi…
Nu se menţionează o iotă în programul de sală
despre muzica aleasă, adevărată hlamidă de armonii în care tu, spectator
cuminte, te laşi învăluit cu sentimentul că sigur eşti pe calea cea bună, pe
urmele eroilor ajunşi sub ochii tăi oameni cu sufletul în palmă, fragili şi
puternici, pentru că au înţeles că, dincolo de toate neînţelesurile, singurul
lucru care contează rămâne încrederea că viaţa se poate clădi şi pe adevăr.
Final deschis – mâna ei întinsă spre el, cu
cheile unei case în care este aşteptat, dacă el într-o zi… Dar dacă nu? Dacă
nu, ea va schimba încuietoarea, atâta tot. Pare simplu şi totuşi…
Categoric lucru, Teatrul Metropolis devine
un reper de creaţie artistică în oraşul nostru cu multe şi recunoscute valoric
teatre, aşa cum se cuvine unei capitale europene. Şi, ca scena să nu rămână un
fel de „capitale de la douleur“ cu
parfum de poem eluardian, colectivul teatral de la Metropolis se ambiţionează să
adauge lăzii cu alese comori de cuvânt, caratele valorii marii arte. Şi reuşeşte.
