I
se atribuie lui Pitagora cuvintele: „Dacă sunteţi întrebaţi pentru care dintre
toate ştiinţele e nevoie de înţelepciune, să răspundeţi: pentru medicină“.
Într-un fel, aşa este, preocupările medicinii gravitând în jurul omului, care
aici se arată pe drept ca „măsură“ a celor care sunt pentru că sunt a celor care
nu sunt pentru că nu sunt, sarea care face folositoare fiecare dintre virtuţile
cu care omul îşi poate înălţa eul până la demnitatea de „homo sapiens“. Sau,
dacă vreţi, dintr-o perspectivă kantiană, „măsura“ care permite răspunsul la
întrebările: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi e îngăduit să sper? După
o experienţă de cam jumătate de secol dedicată medicinii şi publicisticii, Mihail Mihailide răspunde la aceste
întrebări într-un mod inedit, în recenta sa carte EUL ALTORA. Jurnale intime, Autobiografii, Memorii, apărută la
Editura „Viaţa Medicală Românească“. Domeniul explorat este al literaturii
subiective pe care medicii au simţit a o scrie şi care, iertat să-mi fie, nu-mi
pare un gen hibrid mai ales azi când genurile literare sunt într-o redefinire
derutantă. Metoda aleasă este recursul la „eul altora“, al altor medici
desigur, felul în care şi-au trăit profesiunea ca ştiinţă şi artă, ca fel de a
fi, ca personalitate ştiinţifică sau ca om al cetăţii. Este invocată
preocuparea omului de litere Eugen Simion pentru diarism şi e foarte bine,
pentru că astfel devin mai vizibile unele diferenţe specifice relevante pentru
înţelegerea medicinii ca ştiinţă şi artă, care acum este angajată în cuplul ştiinţă
şi din ce în ce mai multă tehnologie. Este, ca să spunem aşa, o cale regală
pentru a cunoaşte şi mărturisi propriul eu care recunoaşte, ca odinioară
gânditorul, că „sunt om şi nimic din ce-i uman nu-mi este străin“. Apoi, dintre
toate cele care n-ar trebui să rămână străine, Mihail Mihailide ni le apropie
cu elegant discernământ pe cele care pot fi de folos ca să putem spune cu
psalmistul: „Te voi lăuda că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt
lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte“. Şi încă ceva. Ca să poţi
descoperi splendorile lumii exterioare şi ale celei interioare e nevoie de un
„ceva“ anume, indefinibil dar având puterea de a valorifica până şi răul,
determinându-l să lucreze pentru binele imediat sau depărtat. Atunci
descoperirea e sinonimă cu dăruirea unui sens înalt renunţărilor şi răscumpărător
până şi sacrificiului. Fragmentele din jurnale intime, autobiografii sau
memorii selectate de autor oferă din belşug asemenea trăiri care, înveşmântate
în cuvinte, sunt semne ce sfidează uitarea şi dau vieţii nimbul dăinuirii. Pe
toate le-am putea pune sub semnul cuvintelor lui Fr. Rainer: „Viaţa e o luptă şi
munca o religie“.
Cuvintele
„sună bine“, după o expresie mult folosită azi, dar mai e ceva dincolo de acest
„sunet“ care le face credibile ca o investiţie de putere şi asta aflăm din Filele de jurnal – mărturii ale Martei
Trancu Rainer, aşezate sub o întrebare cumva retorică „Ce ar fi fost viaţa mea
fără el?“. Sunt pagini de istorie a medicinii, a vieţii sociale şi ştiinţifice,
care arată de ce Fr. Rainer este o personalitate emblematică a ştiinţei şi
culturii noastre, „cercetător de mare originalitate şi probitate ştiinţifică,
un excepţional şi exigent pedagog“. Semnificativ, Fr. Rainer este şi
întemeietorul antropologiei moderne în România pe o concepţie pluridimensională
ce-şi probează şi azi capacitatea de dezvoltare. Cu distincţia pe care numai
discreţia ca trăsătură spirituală o dă, soţia sa, Marta, reputat medic chirurg,
relatează în jurnalul său aspecte pe care istoria medicinii ca disciplină le
poate trece cu vederea, dar care spun mult despre omul de ştiinţă care, între
altele, a „vegheat necontenit lângă bolnavii de la Colţea“ în anii Primului Război
Mondial. Autorul, deodată medic şi scriitor, pare că se joacă, un joc serios,
grav şi ia un „interviu“ imaginar pentru a desena mai bine concepţia despre
anatomie sau învăţământul medical plin de sugestii pentru cei de azi. Era
timpul în care autoritatea era recunoscută ca o valoare intelectuală şi morală
în sine, respectată de toţi şi urmată ca model.
În această cheie hermeneutică citim
crochiurile memorialistice „Iarna medicului“ (G. Ulieru – Scrieri: Din carnetul
unui medic de plasă); „Mărturisiri în roz“ (Victor Lotreanu – Mărturisiri în
alb); „Râsete în Ieşii anilor ’60“
(Adrian Aldea – Medicinist în târgul Ieşilor); „Nu pot să nu mă întreb: cine
mai învaţă azi pe cine şi mai ales de la cine“ (Dumitru Pascu – Operaţie fără
anestezie); „Chirurgul cu «sprânceană»de lup de mare“ (Dan Setlacec, amintiri,
mărturii, opinii, interviu realizat de dr. Dora Petrilă); „Între virtuţile
chirurgului – o mână de artist ce dă minţii şi inimii ascultare“ (Traian Oancea
– Cincizeci de ani de chirurgie); „Întemeietorul Sănătăţii publice în România“
(Iuliu Moldovan – Amintiri şi reflexiuni); „Cronicar al vremurilor apuse“
(Nicolae Kretzulescu – Amintiri istorice); „Vina de a exista“ (Miriam
Korber-Bercovici – Jurnal de ghetou); „Gr. T. Popa, restitutio in integrum“
(Gr. T. Popa – Conştiinţă şi cunoaştere); „Eugène Ionesco: angoasa morţii,
angoasa vieţii“ (Eugène Ionesco – Jurnal în fărâme). Chiar şi această spicuire
de titluri redă imaginea diversităţii tematice şi stilistice ce dă seama despre
oameni, locuri şi, îndeosebi, timpuri sub care bietul om cearcă să-şi înalţe
capul tânjind la veşnicia care îl aşteaptă ca blestem sau binecuvântare. Desigur,
textele ne mai sunt cunoscute din paginile revistei, însă laolaltă surprind stări
şi evenimente relevante pentru condiţia medicului şi, indirect, a omului
într-un spaţiu care parcă îşi aminteşte că e „mioritic“ doar într-un exerciţiu
ironic steril. Citindu-le, am putea spune că „nimic nu e nou sub soare“, doar că
fiecare, în devenirea heraclitică, percepe acest „nimic“ în felul său unic şi
irepetabil, ceea ce dă farmecul ascuns al trăirii, care îmbogăţeşte tainic
fiinţa. Bunăoară, ne amuzăm cu dr. Adrian Aldea de glumele intrate în folclorul
studenţesc ieşean şi nu numai, dar râsul ne îngheaţă aproape brutal când citim
despre „colegii“ purtători ai ideologiei marxist-leniniste şi argumentul
imbatabil: „poate vrei să discutăm în altă parte“, discuţie ce putea avea
consecinţe nefaste.
În
altă parte, citim despre Iuliu Moldovan şi concepţia sa despre sănătatea publică,
cu regretul că azi imităm (adesea prost) modele de cine ştie unde şi nu privim
în propria grădină unde am găsi toate cele necesare. În asemenea situaţii,
medicul Mihail Mihailide pune punctul pe „i“ şi face comentarii pe care ar fi
bine să le citească cei care gândesc la o funcţie de conducere doar ca prilej
de serioase beneficii proprii. Reforma propusă de Iuliu Moldovan are ca temei
ideea de gestionare a schimbării, aproape ignorată astăzi când schimbarea este
adesea un paravan, pentru realizarea unor scopuri obscure. D. Enăchescu
subliniază că „schimbarea trebuie condusă şi realizarea ei cere timp,
responsabilitate şi participarea conştientă a principalilor actori: medici,
utilizatori şi finanţatori“. Pledând pentru o sănătate activă ce are scop „desăvârşirea
vieţii“, Iuliu Moldovan vorbeşte de eubiotica, o igienă nouă a vieţii care „nu
se ocupă cu boala şi cu prevenirea ei, ci cu păstrarea şi desăvârşirea sănătăţii;
nu a sănătăţii fizice numai, ci a sănătăţii integrale, biologice, deci trupeşti,
sufleteşti şi mintale, în devenire“. Tot discutăm acum despre legea sănătăţii...
Şi
câte altele mai putem afla din acest compendiu diaristic, parcă anume conceput
să ne îmbogăţească sinele cu „eul altora“, să aline tristeţi şi nostalgii şi să
ţină – fie şi pâlpâind – speranţa în ideea unei solidarităţi peste timp. Este
ca o nevoie, pentru că, ne convinge ÎPS Bartolomeu Anania, „vine o vreme când
viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai
adevărat adică şi mai de-a dreptul şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de
la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre“. A
fi rostită, adică a-i afla rostul anume în rostul cosmic ca semn al său ce
poate, cândva, o să poată fi recuperat pe un drum spre lumină. Sau, cine ştie,
o formă dintre atâtea posibile, a celebrului dicton „primum vivere, deinde
philosophari“, fără de care cuvintele rostite sau scrise sună ca nişte butoaie
goale rostogolite pe făgaşul entropic al comunicării care în absenţa acţiunii
se face nonsens generator de conflicte. Memoriile prelatului scriitor, fost
student medicinist, ne familiarizează cu mediul universitar de pe la începutul
istoriei „glorioase“ a ceea ce s-a numit comunism, când mai erau tineri care
acceptau renunţarea şi chiar sacrificiul pentru un ideal. Deloc întâmplător,
scrierile unor asemenea oameni au fost puse sub obroc iar repunerea lor în
circulaţie, mai mult decât un act de dreptate, întoarce zădărnicia împotriva ei
însăşi. E cazul celor două volume „Conştiinţă şi cunoaştere“ de Gr. T. Popa.
Facem un salt în timp şi întâlnim „bonjuriştii“, cu preocupările lor mondene în
care îşi petrec zilele Marc şi Iunia, protagoniştii romanului „Jocul orb“ de
Olivia Sgarbură. Este un roman bine primit de critică şi de cititori, iar
includerea lui în acest volum ne aduce la zi, într-o lume hălăduind, nu trăind,
în spaţii virtuale, din care memoria se retrage, iar cei care o populează vor găsi
cu greu, sau nu vor găsi, de ce să-şi mai aducă aminte şi nici pentru ce s-o
facă.
Încet, încet se ţese o atmosferă ca de sfârşit,
când un „mal de siècle“ este înlocuit cu altul care, de această dată, erodează
speranţa, iar înţelepciunea este a unui rămas bun. Iată, medicina până nu
demult ştiinţă şi artă deopotrivă tinde să devină ştiinţă şi tehnologie, mereu
mai multă tehnologie, iar omul – medic sau pacient – nu dă semne că s-ar simţi
bine în lumea pe care a creat-o. E ca un început de lume, „bravă“ sau nu, dar
care trimite la fundamente – viaţă şi moarte – ca între două angoase de care
nu-i este dat omului să se vindece cel puţin prea curând. Un răsărit ca un
crepuscul şi pentru a-l surprinde autorul îl invocă pe creatorul teatrului
absurd, Eugen Ionescu, primul român primit între cei 40 de nemuritori ai Franţei.
Jurnalul îl redă aşa cum a fost pe drumul de la absurd la neantul amendat de
finitudine criptic cuprinsă în celebrul NU!
Şi totuşi! De unde dorinţa de a trăi şi spaima de moarte? O întrebare de vârsta
omului trăind o criză de comunicare, una a limbajului. Nu putem să nu recunoaştem
că: „Verbul a devenit verbiaj... Cuvântul nu mai arată... Cuvântul e fugă... Cuvântul
împiedică tăcerea să vorbească... Cuvântul toceşte gândirea“. Şi totuşi, doar
pe el îl avem şi, paradoxal, el dă viaţă şi el o poate lua şi duce fără să ştim
încotro, el ne descrie, explică, justifică sau condamnă. „Singura mea
justificare de a vorbi despre mine, scrie Eugen Ionescu, e faptul că mă
dedublez şi că vorbesc despre mine ca despre un caz străin, susceptibil de a-i
interesa pe psihologi şi pe alţii... Mă întreb dacă nu e o justificare ipocrită,
însă fiecare caz, chiar şi al meu, e interesant... Universul fiecăruia e
universal“. Ajunşi aici, ne dăm seama că, mai devreme sau mai târziu, fiecare
poate psalmodia cu Blaga: „Viaţa mea,/o clipă de-ar fi fost să ţie/Am întrerupt
cu ea/o veşnicie/şi-am ispăşit/cu suferinţi o mie“. Şi concluzia
scriitorului-medic: „jurnalele intime rămân o lectură de succes, pasionantă, la
concurenţă cu romanele de ficţiune“. Mai ales atunci când, adăugăm noi, ele
sunt pigmentate cu informaţii şi comentarii nuanţate – de la sobrietate la
ironie, gravitate şi uneori şăgălnicie. Cu respectul pentru modestia autorului,
vom spune că lectura cărţii nu este doar agreabilă ci şi de folos deoarece arată
cum „eul altora“ este o poartă larg deschisă spre cunoaşterea propriului „eu“,
cercând stăruitor a face din înţelegere cel puţin un paliativ pentru răul din
zilele ce vor urma.
