Că
impactul politicului poate avea efecte malefice asupra ştiinţei este o
constatare la îndemâna oricui îşi aruncă privirea pe istoria ştiinţei
contemporane, un întristător adevăr cu care ne-am obişnuit într-atât încât îl
trecem cu vederea. Implicarea politicului în ştiinţă are nebănuit de multe
forme, nu puţine ocultate, ca nu cumva puterea reală a ştiinţei să-i
pericliteze statutul. De un timp, doctorul Mihail
Mihailide întreprinde o necesară şi utilă anchetă asupra acestui fenomen, aşa
cum s-a manifestat în medicină, trecut sub tăcere de mulţi istorici şi pe care
îl aşază sub semnul unei „seducţii“, concept care îi permite analize
documentate şi nuanţări ce înlesnesc mai mult înţelegerea decât incriminarea
neselectivă. În recenta lucrare Un proces de malpraxis la comandă politică.
Dosarul Doctorului I. Făgărăşanu. Documente adnotate şi comentate
(Editura Viaţa Medicală Românească, 2013), autorul descrie anatomia relaţiilor
dintre puterea comunistă, ignorantă şi cu atât mai periculoasă, şi medicină,
pe marginea unui caz concret – al chirurgului Ion Făgărăşanu, membru al
Academiei Române.
Întreaga
„poveste“ se desfăşoară în jurul lui Leontin Sălăjan (1913–1966), general de
armată, ministru al forţelor armate, fost şef al Marelui Stat Major, membru al
Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român. Dacă adăugăm şi faptul că a
fost apropiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, mai apoi, de Nicolae Ceauşescu,
realizăm de ce moartea sa a fost pusă pe seama unui „malpraxis“: doar nu era
cazul unui om obişnuit, fie el „al muncii“... Deşi lucrarea se adresează cu
prioritate medicilor, ea este şi de un interes mai larg, făcând să cunoaştem
mai bine comportamentul uman în ipostaze concrete diverse, fără ură şi părtinire.
Prezentarea documentelor ca atare este inspirat punctată de adnotări şi comentări
scurte, la obiect, ca „sarea în bucate“, cât să faciliteze cititorului accesul
la o realitate pe care n-am dori-o nicicând repetată, deşi...
Moartea
lui Leontin Sălăjan a făcut subiectul a numeroase discuţii, unii specialişti
apreciind ca neclare chiar şi circumstanţele în care s-a îmbolnăvit printr-o
coincidenţă (semnificativă) cu momente destul de tensionate din relaţiile
româno-sovietice. În primăvara lui 1966, Leontin Sălăjan participase la o
întâlnire la vârf a Comandamentului Tratatului de la Varşovia, în calitate de
ministru al apărării, unde punctul de vedere prezentat nu a fost cel aşteptat şi
agreat de Moscova. Întâmplător (?!), la scurtă vreme după această vizită, la 28
august, generalul Leontin Sălăjan a încetat din viaţă în urma unei operaţii
efectuate de profesorul Ion Făgărăşanu, o somitate pentru timpul său şi ca
atare consemnată de istoria medicinii româneşti. Acesta ar fi un aspect al
puterii mai subtil şi perfid pentru că, învăluit în confuzie, nu lasă loc decât
pentru ipoteze, cu diferite grade de probabilitate, îndepărtându-ne de o cunoaştere
reală. Cert este că generalul Leontin Sălăjan s-a stins din viaţă la Spitalul
Elias „în urma unor greşeli imputate doctorului Ion Făgărăşanu, academician şi
profesor universitar, medic al Partidului, chirurg şef la Elias“. A urmat un
„proces colegial“, al cărui dosar a fost descoperit de dr. Mihail Mihailide şi
prezentat în întregime; un proces „cu participarea a 35 de somităţi medicale şi
aspre măsuri punitive, privindu-l nu numai pe incriminat direct, ci şi extinse
la întreg aparatul Ministerului Sănătăţii şi al conducerii spitalului
nomenclaturii“. Printre rânduri se simte atmosfera tensionată, incompatibilă cu
o dreaptă judecată, deşi este evidentă preocuparea pentru salvarea aparenţelor.
Povestea
începe în ziua de 13 august 1966, când Leontin Sălăjan a fost internat la
spitalul Elias cu diagnosticul de hemoragie digestivă superioară, complicaţie a
unui ulcer duodenal mai vechi. Aici este, dacă vreţi, momentul psihologic, în
care cazul clinic se converteşte într-unul politic, pentru că, în afara specialiştilor,
apar, inevitabil, mai marii vremii. Între ei, Nicolae Ceauşescu însuşi şi, în
discuţia purtată, nu lipsită de umor (involuntar), este evidentă diferenţa de
nivel. Ceauşescu îi cere profesorului „să facă ceva eroic“; răspunsul este
prompt: „Nu cunosc nimic eroic. În afara de «Eroica» lui Beethoven“. S-a recurs
la o primă intervenţie chirurgicală şi evoluţia părea să fie cea dorită. Dar,
în ziua de 24 august, a apărut o nouă hemoragie, extrem de gravă, făcând
necesară o altă operaţie, ale cărei complicaţii au dus la decesul înaltului
personaj politic în noaptea de 26 august. Pe scurt, aceasta a fost derularea
evenimentelor legate de acest caz de „malpraxis“. Cum demonstrează dr. Mihail
Mihailide, procesul care a urmat a fost „cu antepronunţare“ şi lectura atentă a
documentelor ne ajută să înţelegem cum se face că România este o ţară a
absurdului. O comisie special constituită, condusă de acad. Ştefan Milcu, şi-a
început activitatea la 21 octombrie, fireşte, cu audierea principalului
„actor“, acad. Ion Făgărăşanu. Au urmat altele şi altele, o adevărată
„dezbatere“, consemnată într-o stenogramă pe care dr. Mihail Mihailide o face
publică pentru prima dată. Ce nu aflăm – şi nici nu avem cum – sunt vorbele şi
indicaţiile trasate, după un încetăţenit obicei, cu glas şoptit, comenzile
scurte şi tăioase care trebuiau să ajungă doar la cel care avea a le împlini
necondiţionat. Rând pe rând, au trecut prin faţa comisiei nume celebre: acad.
Th. Burghele şi acad. Aurel Moga, profesorii O. Fodor, Gh. Chipail, Voinea
Marinescu, Gh. Firică, N. Nestorescu, Andrei Zoltàn, A. Nana, I. Bilegan, Th.
Ilea, conferenţiarii Pop D. Popa, Zoltan Csizer şi încă alte nume sonore şi de
respectuoasă aducere aminte. Între specialişti, discuţiile sunt în general la
obiect şi, decupate din context, ar putea fi lesne interpretate ca o prezentare
de caz. Cele mai multe din observaţiile cu adevărat acuzatoare ţin de sistemul
de organizare – a spitalului şi nu numai.
Finalul
„antepronunţat“ pare a fi rupt de calitatea şi nivelul discuţiilor şi priveşte
eliberarea lui Ion Făgărăşanu din funcţia de profesor la Clinica chirurgicală a
IMF Bucureşti. Urma o recomandare făcută Academiei Republicii Socialiste
România, să analizeze dacă prof. Ion Făgărăşanu „mai poate să păstreze
calitatea de academician, ţinând seama de gravitatea faptelor expuse în
referatul prezentat de Colegiu“. Profesorul Ion Făgărăşanu a fost ales membru
corespondent al Academiei Române în anul 1955 şi a devenit titular în 1963,
într-un timp când criteriile ştiinţifice erau subordonate celor politice. Cu
toate acestea, Academia nu a dat curs „recomandării“, profesorul continuându-şi
nestingherit activitatea academică. Absurdul îşi face loc între discuţiile de
specialitate şi „hotărârea“ care mai că te face să întrebi la ce au fost
necesare dezbaterile, în afara unui exerciţiu de putere spre intimidare. Să
recunoaştem însă că a fost mai bine, dacă e să ne gândim la ce s-ar fi
întâmplat prin anii ’50, când medicului i s-ar fi imputat cine ştie ce culpă
gravă şi ar fi fost pedepsit cu închisoarea. Cum nimic nu e perfect, episodul a
avut şi urmări bune, în sensul reformării întregului sistem de asistenţă
medicală a nomenclaturii.
Ne
mai destindem citind anexele şi, între ele, textul lui Ion Făgărăşanu „Boala
lui Tudor Arghezi“ (spondilită supurată lombară prin metastaze uroseptice, cu
paraplegie tranzitorie şi abces osifluent rezidual în teaca psoasului) cu
implicaţiile literare – piesa de teatru „Seringa“. Cum boala era deosebit de
rară, celebrul chirurg a numit-o „boala lui Tudor Arghezi“, iar povestea ei a
avut sfârşit fericit prin îngrijirea competentă a celui învinuit mai apoi de
„malpraxis“. Întrebat „ce poate face pentru el“, Ion Făgărăşanu a răspuns cu
demnitate: „Mai scrieţi o piesă în care să reabilitaţi «Seringa». V-aţi făcut
bine graţie unei «singure seringi»“. Interesantă este şi anexa care cuprinde
„exemple ale stării de sănătate a unor tovarăşi din conducerea superioară de
partid“, lăsând să se întrevadă condiţiile de viaţă şi muncă, semnată de
Theodor Burghele în anul 1974, din care rezultă că „o parte suferă de afecţiuni
cronice, în evoluţia cărora există riscul apariţiei, în orice moment, a unor
actualizări sau complicaţii care pot chiar să pericliteze viaţa“.
Îi
datorăm doctorului Mihail Mihailide acest documentar menit să dezvăluie alte faţete
din istoria unui timp, cu oamenii şi viaţa lor, cu felul propriu de a se
comporta în faţa manifestărilor tentaculare ale puterii politice. O variaţiune,
din cele aproape nesfârşit de multe, pe o temă asupra căreia atrăgea atenţia
psalmistul: „Când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună
pretutindeni“. Lectura cărţii înlesneşte, dincolo de plusul de cunoaştere, o înţelegere
mai profundă, resemnată cumva, a prezentului amprentat de sechelele morale ale
unui trecut ce se perpetuează.