Cealaltă
Irina
este adevărata Irina. Cealaltă Irina este
Irina pe care Aurel o cunoaşte prea târziu, pentru că a refuzat să o vadă cu
adevărat când era lângă el. Cealaltă
Irina este un colaj de vise şi frustrări nemărturisite care mor o dată cu
Irina lui Aurel.
Dar Cealaltă Irina nu este deloc despre
Irina, care rămâne, până la sfârşitul filmului o versiune negativă a
arhetipului Manic Pixie Dream Girl, fără
ca aici arhetipul să servească vreo funcţie estetică. Filmul este despre Aurel,
aşa că pe Irina o cunoaştem cum o cunoaşte şi el: imperfect. Ne rămâne
volatilă, străină, pe jumătate în carne şi oase, pe jumătate construită din
absenţe.
Aurel
este un personaj singur. Şi de unul singur parcurge călătoria filmului. Trece
de la naivitate la înţelegere, de la timiditate la curajul de-a fi sincer, de
la o viaţă în care se simte ca peştele pe uscat la cea în care se simte
autentic. Şi face toate trecerile astea singur. Este orfan şi s-a mutat din
satul lui de munte în Bucureşti doar pentru că aşa voia Irina. E de (cel puţin)
două ori dezrădăcinat. Caută în ceilalţi un ecou, o mână întinsă, un gest de
bunăvoinţă, pe cineva care să vibreze la temerile lui, la ideea lui simplă de
fericire sau la dorinţa lui de adevăr. Nimeni nu răspunde. E o disperare pe
care-o simţi cu atât mai puternic ca spectator cu cât o exploatează mai sărăcăcios
Andi Vasluianu ca actor.
În
rolul lui Aurel, Vasluianu este – în lipsa unui cuvânt mai bun – minunat. Orice
actor puţin mai slab s-ar fi trădat, arătându-i spectatorului cumva că se crede
superior personajului său. Că îl judecă. Nu simţi asta cu Vasluianu. E o decenţă
superbă în jocul lui, care poate fi, doar parţial, explicată de faptul că l-a
întâlnit pe Aurel în viaţa reală (acel Aurel din povestea căruia s-a inspirat
filmul lui Andrei Gruzsniczki). Este mult mai uşor să joci personaje puternice
decât să găseşti demnitatea în personajele slabe, care mai degrabă inspiră milă decât inspiră. Lui Vasluianu, nu ştiu cum, i-a ieşit. Te poartă, alături
de personajul său, prin mai multe etape în care mai cade câte un petic din
cortina de peste adevărul lui şi, deşi, de fiecare dată, ştii mai multe despre
acest adevăr decât ştie personajul, rămâi cu el. Şi deşi de la punct încolo,
deznodământul nu e deloc greu de ghicit, parcă nu poţi să nu speri că se va
termina altfel, că Irina lui Aurel e adevărata Irina, că nu mai e o alta de
descoperit. Şi, dacă rămâi cu el până la capăt, finalul nu poate să fie
frustrant, oricâte noduri ar lăsa nedezlegate. Pentru că ştii că acesta nu este
un film despre rezolvarea unui mister.
Gruzsniczki
face cel mai neromânesc film românesc al ultimilor zece ani. Optează pentru un
realism care nu e un scop în sine, ci serveşte poveştii. Naraţiunea e mai
importantă pentru Gruzsniczki decât esteticul. Filmul lui nu e o declaraţie
estetică, sau politică, sau filosofică. Nu are pretenţii de film de autor.
Pelicula lui este povestea unui om. Spune ceva adevărat despre o altă fiinţă
umană şi, făcând asta, spune ceva 
adevărat şi despre tine, ca spectator. Nu e o
ambiţie măreaţă, nu e o idee originală, nu va crea un curent, dar e unul dintre
cele mai grele lucruri de făcut. Dovadă că nu o fac mulţi. Cele mai multe
producţii româneşti fie vânează un ideal estetic, abandonând pe drum
spectatorul (neiniţiat sau nerăbdător), fie vânează hohote de râs/lacrimi facil
de obţinut şi un tipar estetic american, agăţând spectatorul cu cârlige cu eficienţa dovedită.
Filmul lui Gruzsniczki nu e o medie a celor
două extreme. Nu este („Poliţist, adjectiv“+ „Weekend cu mama“)/2 – ca să ne
raportăm la alte filme româneşti apărute în 2009. Dimpotrivă. E dovada că, fără
a nega sau critica direcţiile evidente, se poate şi altfel. E dovada că un
regizor poate folosi cadrele lungi, filmate oarecum de la distanţă, nu doar
pentru a spune: „eu nu sunt aici, nu influenţez evenimentul“, ci şi pentru a spune, pentru a marca vizual distanţa,
răceala, izolarea experimentate de Aurel. Şi pentru că nu îl interesează
purismul estetic, Gruzsniczki nu se teme
de prim-planuri sau de planuri detaliu când are nevoie de ele. Când servesc
poveştii. Unii ar spune că eşuează la jocul lui Porumboiu, sau al lui Puiu, sau
al lui Mungiu. Eu aş zice că, deşi la primul film, e foarte bun la jocul lui.
