A trecut şi licenţa, a început şi toamna.
Timpul trece repede. Miercurea trecută a fost proba scrisă a examenului de
licenţă. A fost o dimineaţă călduţă, plăcută. Ne-am trezit cu toţii de dimineaţă
şi am purces către facultate. Curtea era plină de grupuri de studenţi veseli,
toţi încercam să ne ascundem cât de cât emoţiile. Am stat în curte la o cafea,
o ţigară, ne-am revăzut cu foşti colegi care au migrat de-a lungul anilor prin
alte serii, iar pe la opt şi jumătate ne-am îndreptat agale spre sălile unde
eram repartizaţi. Eu şi încă un coleg de grupă am dat examen în aceeaşi sală
unde am dat şi admiterea. Împreună la aceeaşi masă, diferenţa a fost că acum şase
ani nu ne cunoşteam, acum glumeam aşteptând venirea subiectelor. Au venit întâi
borderourile. Am completat, cu mâna uşor tremurândă, numele, facultatea, numărul
matricol, verificând de două ori înainte de a scrie. Doar nu era să greşesc
borderoul încă de la început! Ar fi dăunat încrederii. Pe foaie aşteptau şase
sute de buline goale, gata să fie umplute. Am întrebat un supraveghetor dacă
vom primi ciorne, pentru că nu venisem cu foi la mine, ştiind că te lasă doar
cu pixul, apă şi şerveţele. Am primit un răspuns neaşteptat: „Nu ştiu“. Am căscat
ochii mari. Mda, bine. Au venit şi caietele cu subiecte, şi ciornele. Dar am
fost anunţaţi că nu avem voie să ieşim cu ciornele din sală. Iar am căscat
ochii mari. La o oră după terminarea examenului se afişau variantele corecte.
Cum era să ştiu ce am făcut, fără ciornă? Să ţin minte?! M-am liniştit şi m-am
apucat de făcut grilele. Nu aveam chef să mă iau la ceartă cu supraveghetorii.
Până la examen, eram în dilemă ce tactică de completare a bulinelor să aplic: să
le rezolv pe toate pe ciornă şi apoi să completez borderoul sau să le rezolv
direct pe borderou pe cele pe care le ştiu şi să las pe ciornă grilele la care
eram în dubii. Am ales prima variantă, să nu mă zăpăcesc de tot. Am făcut cele
120 de grile, complement multiplu, în 60 de minute. Erau făcute pe sistemul ori
ştii din prima, ori nu ştii. Degeaba te scărpinai în cap pe urmă, tot nu te
prindeai care răspuns e corect. Bineînţeles că am ratat din neatenţie una „cu
excepţia“. Tipic mie. Nici subiectele nu au fost lipsite de greşeli, evident.
Ce, numai studentul să greşească? În loc de „Contraindicaţiile absolute ale
heparinei“, era trecut în enunţ „Complicaţiile absolute“. O grilă spunea
„Criteriile de ventilaţie mecanică sunt“, dar nu specifica pentru ce boală:
BPOC sau astm bronşic. Bine că erau variantele intuitive şi te prindeai.
Evident, dacă îţi aminteai criteriile. Au mai fost grile aiurea, dar nu mi le
amintesc. Au fost contestate şi am primit punctaj maxim pentru ele. Eh, asta e,
dacă domnii din comisia de licenţă au fost ameţiţi.
Am început
să îmbulinez cu o migală extraordinară. Borderourile erau corectate automat de
calculator şi nu trebuia să laşi pete albe sau să depăşeşti conturul cerculeţului.
În loc să stau o oră cu această îndeletnicire, am pierdut o oră şi jumătate! Nu
prea bine, pentru că vine rezidenţiatul, unde sunt două sute de grile. Măcar
acolo o să avem patru ore, nu trei. La sfârşit, mă dureau degetele şi mi se învârteau
ochii în cap, ca la o păpuşă stricată. Am terminat, am ieşit din sală. La
revederea cu colegii, ce să vezi. Au început informaţiile contradictorii. Unii
au fost lăsaţi să iasă cu ciornele. Nouă ni s-a zis că nu avem voie să scriem
pe caietul cu întrebări, alţii au scris, pentru că ei au avut voie. Despre afişarea
rezultatelor, iar debandadă. Ba la ora 2, în condiţiile în care examenul s-a
terminat la 12, ba peste una-două zile. Noi ştiam că seara, pe la 6–7. De la
studenţii mai mari, nu de la UMF. Am aşteptat până seara în băruleţul de lângă
facultate. S-au afişat pe la 7, în holul mare. Bine era dacă se puneau pe site,
să te uiţi de acasă, ca omul civilizat. Au făcut colegii poze şi le-au pus pe
Facebook. Când bătea soarele în geamul avizierului, câţiva nefericiţi nu îşi
vedeau notele. Ne descurcăm cum putem. Suntem medicinişti. Trebuie să învăţăm
de pe acum cum stă treaba cu cârpelile.
A
urmat examenul oral, cu susţinerea lucrărilor de licenţă. Fiecare în altă zi, în
funcţie de comisii. Primii au fost anatomiştii, pe 19 septembrie. Mulţi pe 22 şi
23. Ultimii, pe 25. Dimineaţa la 9, m-am prezentat la SUUB, unde se afla
comisia mea. Liftierele au fost foarte drăguţe: nu a trebuit să urc pe jos nouă
etaje. Hai că ziua începe bine. Am intrat în sala de raport. Secretarul
comisiei ne-a chemat în ordine alfabetică, să ne transferăm prezentările de pe
stick pe calculatorul secţiei. Dotaţi oamenii şi cu Adobe (eu îmi duc prezentările
în pdf, să evit surprizele de genul PowerPoint-ul nu îmi vede pozele, mi s-a întâmplat).
Am fost anunţaţi că primii 12 oameni (am fost 24) vor da până la ora unu şi
apoi se va lua o pauză de jumătate de oră. Eu la M, hai să mă înarmez cu răbdare.
Nu îmi luasem nici apă la mine, nici şerveţele, nimic. Până la pauză m-am uscat
de sete. Sala mică, aerul condiţionat nu mergea, se făcuse cald şi eu
transpiram şi de emoţie şi de cald. Am fost anunţaţi să nu depăşim opt-zece
minute la prezentare. Eu nu înţeleg o treabă. De ce le e frică studenţilor să
facă slide-uri cu poze, grafice şi doar câteva cuvinte? Au avut colegii slide-uri
cu romane întregi. Am înnebunit. Text peste text. De unde opt minute, că sub
zece minute nu a fost niciunul. Plus întrebările din partea comisiei. La patru şi
jumătate am ieşit din sală. Şapte ore! Avem frica de a sintetiza şi a prezenta
esenţialul. S-a citit de pe slide-uri. Cred şi eu, la cât text era pe ele. Lucrările,
în schimb, au fost bune şi profi. Foarte interesante, deşi nu am mai putut urmări
la un moment dat. Comisia a sâcâit cu întrebări capcană, dar fără răutate. În
final, a fost foarte bine pentru toată lumea.
Felicitări
generaţiei de medicinişti 2014! Am făcut-o şi pe asta!
