S-a vehiculat recent informația că românii sunt cei mai triști europeni. Venind anual în contact nemijlocit cu mii de pacienți, întreb și eu, precum Moromete: pe ce vă bazați, domnilor care ați făcut acest sondaj?
    Ceva adevăr există. Dar numai dacă-i luăm în calcul pe acei români care se apropie sau deja au trecut de vârsta de 80 de ani. Îmi spunea, deunăzi, un bolnav care a împlinit 88 de ani: „Domnʼe doctor, eu sunt un strigăt al disperării. Am rămas văduv și mă descurc greu cu mersul la cumpărături, cu gătitul, cu o pensie amărâtă, cu achitarea facturilor și curățenia minimă prin casă. Copii n-am avut, stau la etajul 7 și liftul rablagit se strică des. Iar când văd că apar aproape zilnic pe ecran Olguța, Băsescu și Ciuvică, îmi vine să sparg televizorul. S-a mărit durata de viață, trăim mult și prost, iar de ani buni suntem duși cu zăhărelul”.
    Altfel, cei care au până spre 45 de ani or mai fi din când în când necăjiți, că nici americanii n-o țin într-o veșnică veselie. Dar când îmi aduc aminte de Burebista, Decebal sau Vlad Țepeș, necazurile trec și rămâne mândria că suntem români. Noi iertăm, apoi uităm repede și votăm mereu la fel. Oamenii sunt doar buimăciți de tranziția spre nimic, parcă-s căzuți din lună, sunt creduli și se îmbată repede cu apa chioară a promisiunilor. Cu țuică, palincă, zaibăr, bere la kil, ciolan cu fasole, mici și telefonul mobil butonat la nesfârșit, le trece supărarea. Că doar o viață are omul!