Este
moda adaptărilor. Se poartă. Nu există regizor care se respectă să nu execute
în cariera lui o adaptare. Schimbă câteva replici, taie altele, adaugă alte
câteva, eventual o poantă minoră, aduce timpul desfășurării acțiunii la timpul
prezent și neapărat necesar, de la sine înțeles, schimbă și titlul piesei. Nu
există autor care să le reziste: Shakespeare, Molière, Dürrenmatt, Brecht, chiar
și Caragiale au devenit ciuca adaptărilor. Nici dramaturgii moderni nu scapă de
așa-zisele „asezonări”. Nu mai vorbesc de autorii de mâna a doua, care sunt pur
și simplu masacrați. La fel e cazul celor două adaptări după Mihail Sebastian
de la Teatrul de Comedie. Amândouă piesele, care au dat naștere de-a lungul
timpului unor spectacole interesante și unor excelente interpretări, „Ultima
oră” prilejuind și un film destul de onest, datorat unui regizor român
(Haralambie Boroș), care s-a numit „Afacerea Protar”.
Nu
există nimic sfânt în calea adaptatorilor specializați ca să le oprească furia
ajustărilor. Frizeria lui Nae Girimea din „Dʼale Carnavalului” a devenit, la
Teatrul Mic, în viziunea lui Galgoțiu, o… măcelărie. Lear, Gloucester, Edmund,
Edgar și ceilalți din „Regele Lear” al lui Shakespeare au fost renăscuți de
Andrei Șerban în… femei. Pompilian din „Ultima oră” a lui Mihail Sebastian a
devenit Pompilia. Ichim din „Steaua fără nume” este și el tot femeie.
Cetățeanul turmentat din „O scrisoare pierdută” a lui I. L. Caragiale e, la
fel, femeie și cântă cântecele Adei Milea. Desdemona într-un spectacol cu
„Othelo”, de la Sibiu, era… mai multe Desdemone, iar Charlota Ivanovna
din „Livada de vișini” devine un travesti. Spiridon din „O noapte furtunoasă” e
pur și simplu asasinat la Teatrul Nottara, iar la Teatrul de Comedie, Nina
Zarecinaia din „Pescărușul” lui A. P. Cehov e îngropată pur și simplu în
scenă etc.
Sunt
cazuri când autorul respectiv nici nu mai contează, fiind considerat o
cantitate neglijabilă. E pomenit, scris, cu litere mici pe afiș și e doar un
pretext, un mic reper pentru a face o altă construcție dramatică, precum în
cazul unor spectacole regizate de Radu Afrim sau Hausvater.
Se
părea că Hamlet ar fi scăpat, deocamdată, de furia demolatorilor, dar m-am
înșelat. Într-un recent spectacol al unei companii private de teatru, care
folosește studenți de la UNATC, în scena de la cimitir (la îngroparea Ofeliei)
sunt aduși zece gropari care, cu cazmaua în mână, cântă și dansează în ritm de hip
hop, după care vor juca fotbal, având drept minge craniul lui Yorik. Se va
argumenta că și la Paris, la Londra sau New York așa se procedează și nu se mai
supără nimeni. Ce se va întâmpla însă dacă aceste imagini distorsionate se
întipăresc așa cum au fost redate de-a lungul timpului în spectacolele
respective, când copilul va deveni matur și va povesti piesa copilului său? E
deja previzibil. Vor râde de el!
Spectacolul
„Ultima oră”, rebotezat „Breaking News”, de la Teatrul de Comedie, nu e în
ultimă instanță rău. Piesa are un miez fierbinte extrem de bun, scris după
metode clasice aproape perfecte, cu personaje puternice, credibile,
recognoscibile în epocă, care cu greu ar putea fi „dărâmată” de intervenții
nedorite și care au rezistat asalturilor regizorului. În final, produsul
actualizat place spectatorului de azi, dornic de multe ori de personaje
romantice. Atât tipul eroului pozitiv, cât și cel al opusului său, sunt
personaje pe care literatura dramatică română le-a folosit des. În consecință
și Dragoș Huluba (Andronic), cât mai ales experimentatul George Mihăiță
(Bucșan) nu au probleme cu realizarea celor doi eroi atât de diferiți, la
antipozi, creionându-i corespunzător, oricât s-a fi străduit regizorul să
reclădească piesa pe alte coordonate, săpând-o la temelie. Pe cei doi îi
acompaniază cu succes în demersul lor Eugen Racoți (Agopian) și Aurora Leonte
(Ana), în portretizarea unor tipuri (în roluri mai mici), dar pe care cei doi
le stăpânesc excelent, realizând mici bijuterii dramatice.
Ce
păcat că asemenea modești artizani dispar din teatre: Andreea Samson pare
copleșită de rolul Magdei Miu, făcând eforturi disperate să fie la înălțimea
partenerilor săi și nu mă îndoiesc că în viitoarele spectacole va izbândi. Dan
Tudor, părând că-și aduce cu greu aminte de prima lui îndeletnicire, actoria,
își dă toată silința și interpretează un rol savuros (Brănescu). Sandu
Pop avea la dispoziție un personaj fenomenal (I. D. Borcea), un fel de gangster
al presei, interpretat în alte spectacole de artiști celebri (Ion Iancovescu,
Ștefan Iordache), dar căreia el nu i-a luat decât numele.
Mai
cinstită, mai la obiect e prestația lui Marius Drogeanu (Ștefănescu), care nu
are pretenția că inventează roata, dar creează cu modestie un personaj ce pare
autentic. Într-un rol de plan doi sau trei, Teodora Stanciu personifică, cu
mijloace simple, un personaj misterios. Dacă primul act al piesei pare masacrat
de intervențiile regizorului dând impresia unei prime lecturi, spectacolul se
mai relansează cât de cât în actul următor cu apariția terifiantă a
personajului Bucșan, interpretat cu aplomb de George Mihăiță. Finalul se vrea
unul exploziv, grandios, impunător, fastuos, dar nu este până la urmă decât o
mică găselniță ce își propune să scoată spectatorul din amorțeala unui
spectacol peste care plutește o plictiseală inexplicabilă.