La finalul unei „Veri
magice“ bogate şi extrem de atractive atât ca ofertă muzicală, cât şi ca nivel
al interpreţilor, publicul ce umplea sala Ateneului a ascultat, cu încântare,
interpretarea oferită de Orchestra Naţională de Tineret a Franţei, aflată
pentru prima oară în România. În seara precedentă, orchestra susţinuse un
concert la Casino Sinaia, în cadrul Festivalului „Enescu şi muzica lumii“, iar
la Bucureşti a abordat un program cu totul diferit, sub bagheta reputatului
Dennis Russell Davies. Ansamblul, alcătuit din aproape o sută de
instrumentişti, a cucerit, încă de la primele măsuri, prin densitatea şi
omogenitatea sonoră, prin greutatea apăsătoare a momentelor grave, prin
frazarea elegantă şi coloristica bogată, subliniată şi prin crescendo/descrescendo-urile
de mare efect, realizate cu supleţe şi cu o unitate impresionantă a
construcţiei.
Dirijorul a optat
pentru o lucrare mozartiană marcată de tristeţe, „Maurerische Trauermusik“, pe
care a condus-o cu o gestică restrânsă, dar incisivă, extrem de precisă şi de
eficientă, şi cu un temperament aparte, „trădând“ anvergura unui adevărat
maestru. Lucrarea a fost destul de ciudat legată de poemul simfonic „Aşa
grăit-a Zarathustra“ al lui Strauss, de o expresivitate şi o plasticitate a
imaginilor care i-au ţinut cu respiraţia tăiată şi pe spectatorii poate mai
puţin familiarizaţi cu specificul straussian, relevat cu ştiinţă şi
rafinament, într-o relaţie impecabilă între partizi, cu solo-uri de mare
frumuseţe, trădând calitatea fiecărui membru al orchestrei. După o astfel de
încărcătură emoţională, cu secvenţe de un lirism suveran sau de apoteoză şi
dramatism, în care percuţia a avut un rol cu impact special, interpreţii au
schimbat „registrul“ în suita simfonică din opera „Claude“ de Thierry Escaich.
Este vorba de o lucrare surprinzătoare prin structurile ritmice pregnante,
adesea cu trimiteri la sonurile de jazz, inedit combinate cu intervenţii la
orgă, susţinute chiar de compozitor. Thierry Escaich a convins că este un
creator de forţă, inspirat şi poate nonconformist, capabil să surprindă
publicul prin pagini bine echilibrate şi cu un farmec ce demonstrează din plin
că şi muzica modernă poate să entuziasmeze dacă este scrisă cu talent şi fără
extravaganţe inutile, dar cu sinceritate şi cu bucurie debordantă.
După pauză, l-am
regăsit pe compozitor la orgă, în interpretarea monumentalei Simfonii nr. 3 de
Saint-Saëns, contribuind la împlinirea unui opus a cărui dificultate ţine
tocmai de solicitarea permanentă a ansamblului în conturarea unor secţiuni
transparente, ce alternează cu izbucniri strălucitoare. Dirijorul a reuşit să
găsească modalitatea prin care să confere consistenţă chiar şi suprafeţelor
poate mai diluate ideatic, fără a lăsa vreo clipă să treneze, muzica urmându-şi
cursul captivant şi perfect logic. Entuziasmaţi, spectatorii au aplaudat minute
în şir, dar probabil că efortul şi amploarea programului l-au determinat pe
dirijor să nu acorde un bis. A fost însă o seară magică, împlinind astfel un
festival de reală cotă internaţională, în cadrul căruia am descoperit orchestre
de tineret de mare valoare, parcă tot mai bune de la o ediţie la alta. Şi deja
m-am întrebat ce va cuprinde ediţia de anul viitor, pe care, cu siguranţă,
Dorin Ioniţă şi al său Lanto Communication o gândesc încă de pe acum.
După ce au fost
încântaţi să descopere, la Sinaia, splendoarea Castelului Peleş, apoi peisajul
de pe Valea Prahovei, iar la Bucureşti – fascinaţia Ateneului, o parte din
tinerii instrumentişti francezi au cântat, în diverse formule camerale, în
ambianţa elegantă a Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“, clădire ridicată
la iniţiativa lui Nicolae Iorga în primii ani ai veacului trecut. Ei au răspuns
astfel invitaţiei lui Marin Cazacu, în dublă calitate de manager al Centrului
şi de fondator al Festivalului de la Sinaia. Am redescoperit astfel calitatea
lor care, în ciuda tinereţii, se reflectă şi în maniera de a interpreta lucrări
de factură diversă în plan stilistic şi interpretativ. Instrumentiştii au fost
excelenţi în cvartetele de coarde de Mendelssohn Bartholdy sau de Smetana, în
Trio pentru vioară, corn şi pian de Brahms, în „Bagatelle“ de Dvoˇrák, în
transcripţie pentru două viori, contrabas şi acordeon, apoi în sonata pentru
flaut, violă şi harpă de Debussy, cântate cu plăcere şi sensibilitate,
interpreţii dovedind că au experienţă şi în astfel de genuri extrem de
pretenţioase. Partea a doua a concertului a oferit o colaborare între ansamblul
„Violoncelissimo“, format din solişti ai Orchestrei Române de Tineret, sub
conducerea aceluiaşi incredibil Marin Cazacu, el însuşi cântând, alături de
foştii săi studenţi, cu violonceliştii Orchestrei franceze. Repertoriul a fost
total diferit, dar la fel de încântător: de la Constantin Dimitrescu la Mozart
sau Mifune, de la Piazzolla la adaptarea unei celebre melodii care i-a făcut pe
cei din sală şi pe colegii lor de pe scenă să se simtă minunat, descoperind o
altă imagine a românilor, atât de huliţi în Franţa şi atât de admiraţi de
francezi aici. Iar directorul Orchestrei de Tineret a Franţei a anunţat că vor
organiza, la rândul lor, un turneu al orchestrei noastre, ceea ce confirmă,
încă o dată, că România se poate prezenta în lume prin intermediul artiştilor
noştri din generaţii diferite, prilejuind întâlnirea directă, simplă şi
adevărată, a celor din străinătate cu ceea ce înseamnă cultura, talentul şi
spiritul românesc. Iar oaspeţii din Franţa s-au convins definitiv că nu suntem
deloc aşa cum li se spune prin mass-media…
