De
câteva săptămâni încerc să las deoparte albumul Wakin on a Pretty Daze, dar nu reuşesc. Îl înşel cu alte
discuri, dar tot la el ajung, întrebându-mă ce îl face atât de adictiv. Sunt puţini
muzicieni contemporani care fac scrierea de piese să pară un proces aşa de
natural şi lipsit de efort cum pare la Kurt
Vile. Cu frazări ce amintesc de Lou Reed şi cu solouri de chitară pe linia
lui Neil Young, Vile creează într-un stil în care farmecul său discret, ritmul
leneş şi autoironia uşor crispată îi permit să fie, în acelaşi timp, băiatul
care a chiulit de la şcoală ca să meargă la plajă şi poetul care vrea să spună
adevăruri mari prin versuri simple. Albumul său precedent, Smoke Ring for my Halo (2011), marca o schimbare definitivă în
estetica artistului: de la pop homemade,
puţin superficial, puţin supraexpus, la un stil mai bogat în texturi, cu o
acoperire mai largă şi, cel mai important, pronunţat introspectiv. Wakin on a Pretty Daze continuă în aceeaşi
direcţie, dar împinge transformarea artistică mai departe, cu o producţie chiar
mai articulată, cu explorarea extensivă a pieselor lungi şi cu o întoarcere la
sine şi mai bine marcată. Toate astea, fără să renunţe la „ceaţa“ specifică
abordării lui Vile. Discul reprezintă o interacţiune melancolică între tonurile
de chitară acustică şi electrică, vocea încăpăţânat de murmurată a lui Vile şi
senzaţia emoţională de ansamblu, identificată undeva între speranţă şi o
promisiune a tinereţii eterne, pe de-o parte, şi epuizarea vieţii cotidiene, pe
de altă parte.
Wakin on a Pretty Daze începe exact cum se termină: cu o plimbare făcută
de Vile desculţ, reflexiv şi gâdilat de briză. Nu face niciun efort să găsească
scurtături. Dacă aleea e prea lungă, se bucură de trecerea timpului şi ajungi să
faci acelaşi lucru ascultându-l. Prima piesă de pe album, Wakin on a Pretty Day (joc de cuvinte cu titlul) are durata
extravagantă de nouă minute, dar nu o simţi deloc redundantă, pentru că este
atât de umană şi de organică încât fiecare secundă în plus pare o respiraţie
care dă vitalitate şi forţă secvenţelor muzicale. Cam la jumătatea piesei,
Kurt Vile începe să se joace, introducând ieşiri voite din ritm, care
condimentează şi deturnează aşteptările ascultătorului. Acel solo din final nu
pare să sune niciodată la fel, de oricâte ori l-ai asculta. Aceste aspecte
cumva bizare ale muzicii lui Vile se regăsesc pe tot albumul, fie că vorbim de
elementele vocale din Never Run Away,
de chitara din Shame Chamber sau de
orga din Girl Called Alex, garantând
faptul că ascultarea repetată a unei piesei sau a alteia nu te va plictisi.
Pe la mijlocul albumului, pe Pure Pain, Kurt Vile ne reaminteşte teza
centrală a muzicii sale, un fir roşu care risca să fie înghiţit de producţia
discului, foarte grijulie faţă de eforturile precedente. Poate că muzica lui o
să te poarte pe tine în alte ţinuturi, dar Vile nu simte că se mişcă de pe loc,
ci se adânceşte în propria sa minte, deschizând uşă după uşă într-o călătorie
lirică ciudată a cărei influenţă principală nu pare să fie una muzicală, ci
literară. Lewis Caroll s-ar simţi bine în universul lui Kurt Vile, care vorbeşte
despre nopţile sale insomniace în căutarea „adâncimilor profunde şi întunecate
ale tonalităţilor sufletului“ său (Goldtone),
despre „zile ciudate în interiorul minţii“ (Air
Bud) ori despre „a te simţi rău în cel mai bun mod posibil“ (Shame Chamber).
Dacă pacea mentală ar fi cheia sănătăţii şi
a longevităţii, atunci Kurt Vile s-ar putea să trăiască veşnic. Şi, chiar dacă
nemurirea e improbabilă, e clar că sunt modalităţi mai proaste de a îţi petrece
existenţa decât exploatând acea stare de seninătate interioară care a devenit
principalul atu al lui Kurt Vile în drumul său spre împlinirea artistică.
