Nu ştim la ce vârstă a fost admis la Facultatea de Medicină din Paris, dar la 18 ani era „prosecteur“, la 24 „chef de travaux anatomiques“, la 35 profesor de Chirurgie, iar de la vârsta de 38 de ani până la moarte – şeful Serviciului de Chirurgie de la Hôtel-Dieu, baron şi chirurg al regelui. Dupuytren a revoluţionat tehnica chirurgicală a majortăţii operaţiilor practicate în vremea lui şi este fondatorul disciplinei de Anatomie patologică în Franţa.

   Am auzit prima oară numele lui Dupuytren în 1966, la cursul de Semiologie medicală de la Spitalul Colţea. Era vorba, desigur, despre boala descrisă de Dupuytren în 1831, anume fibroza retractilă a aponevrozei palmare, care duce la contractura şi flexia progresivă, ireductibilă şi ireversibilă a degetelor de la mână, în special a inelarului şi degetului mic. Histologic, boala este caracterizată prin transformarea aponevrozei într-un ţesut nodular hipervascularizat cu o concentraţie mare de fibroblaşti incluşi într-o reţea densă de fibre colagene care înglobează vase de sânge şi terminaţii nervoase. Boala are un caracter genetic şi a fost considerată de mulţi ca fiind originară din Ţările scandinave, de unde s-a răspândit apoi în Rusia, Europa de Nord şi în ţările de emigraţie al acestor populaţii. Se spune că majoritatea bolnavilor au ochi albaştri şi regula pare să se aplice unora dintre cei mai faimoşi bolnavi, ca Margaret Thatcher şi Samuel Beckett, dar nu altora, ca Ronald Reagan. Tratamentul clasic al maladiei Dupuytren este excizia chirurgicală (apoi nevrectomia) urmată de grefa cutanată. Mai recent, aponevrotomia percutanată, sau fasciotomia, un procedeu care fragilizează ţesutul colagen al leziunii şi permite flexia şi extensia degetelor afectate. Tratamentul chirurgical nu previne recidiva bolii şi poate duce la algodistrofie (10–30% din cazuri), infecţii postoperatorii (1–11%), neuropatie periferică (1,7–7,8%), necroza grefei cutanate şi insuficienţa arterială (1,9–9,7%) care poate necesita amputarea degetului.

   Numărul din 3 septembrie 2009 al revistei NEW ENGLAND JOURNAL OF MEDICINE conţine un studiu fundamental al tratamentului contracturii de tip Dupuytren cu injecţii de colagenază extrasă din Clostridium histolyticum. Autorii principali sunt Lawrence Hurst şi Marie Badalamente de la State University of New York in Stony Brook, o „aruncătură de băţ“ (60 km) de locul în care scriu aceste rânduri. Studiul a inclus 308 bolnavi care aveau contractură în flexie de cel puţin 20 de grade, iar tratamentul a constat în injectarea de colagenază (doza 0,58 mg pe injecţie, 204 bolnavi) sau placebo (104 bolnavi) în ţesutul nodular. Injecţiile au fost repetate, după caz, de cel mult două ori, la intervale de 30 de zile. În ziua de după fiecare injecţie, degetul a fost manipulat pentru reducerea flexiei. Obiectivul tratamentului a fost eliminarea completă sau aproape completă (5 grade de flexie) a efectelor contracturii Dupuytren. Acest efect a fost obţinut în 64% din cazurile care au fost tratate cu injecţii de colagenază, dar numai la 6,8% din bolnavii injectaţi cu placebo. Efectele secundare au fost în general minore şi tranzitorii şi au inclus dureri localizate şi adenopatii regionale. Complicaţii severe au fost înregistrate în trei cazuri: doi pacienţi au suferit o ruptură tendinală, iar unul a avut dureri persistente, posibil neuropatice. Autorii observă că frecvenţa rupturilor tendinale (1%) este ceva mai mare decât cea după intervenţii chirurgicale (0,2 %), dar indică faptul că injecţia de colagenază nu produce leziunile arteriale sau infecţiile severe care complică intervenţiile chirurgicale în cel puţin 10% din cazuri.