Emisiunea
lui Bogdan Vişan, de pe Radio România Cultural, ca o depănare (tristă) de
amintiri. Un moderator sobru şi mult prea reţinut în intervenţii a invitat la
microfon o cunoscătoare cuprinsă de impresionante dureri sufleteşti. Se discută
despre ceva ce tânărul moderator, născut şi crescut în Bucureşti, n-a apucat să
vadă: generaţia bisericilor de lemn care au împodobit şi sfinţit Mehedinţiul.
Ele nu mai există. După dispariţia lor, au apărut alte biserici de lemn,
tencuite. Unele sunt „modernizate“ acum. Li s-au pus chiar şi termopane, care
nu le protejează, însă, ci pot distruge pictura.
Invitata,
prof. univ. Cătălina Dărculescu, este om al locului şi vorbeşte despre
„Patrimoniul cultural din Mehedinţi“, despre bisericile care nu mai sunt. Din
propriile amintiri, ca şi din cărţile lui Radu Creţeanu – pe care-l evocă –,
invitata spune povestea bisericilor din regiunea Strehaia. Era un loc cu
biserici vechi. Despre biserica din satul Albuleşti, „cea mai frumoasă“ biserică
din lemn, cum o considera Radu Creţeanu, îşi aminteşte cu tristeţe: „Am văzut
cum s-a dus. În vremea colectivizării. Rămăsese biserică de cimitir. S-a
ridicat o alta – care s-a dus şi ea, iar acum s-a ridicat una nouă“. Nu doar
bisericile s-au dus. Şi numele localităţilor s-a schimbat. Satul Bălţaţi, numit
astfel din secolul 15, de pe vremea lui Radu Călugăru, se numeşte, din anii
’70, Dumbrava şi nu se mai ştie ce trecut aveau Bălţaţii, nici că „oamenii ăştia
sunt foarte vechi aici“. Istoria s-a dus şi ea. O anume biserică de lemn a fost
furată şi mutată în alt sat. „Într-o noapte, şi-au luat biserica în spate şi au
mutat-o în altă parte.“ Lucruri care s-au petrecut demult sunt povestite de
localnici ca şi când scena avusese loc ieri-alaltăieri. Dar apropo: în legătură
cu bisericile de lemn exista şi o carte în care se scria cum se mută o biserică,
ce se întâmplă când putrezeşte lemnul ei sau când o ard ori o pângăresc păgânii.
Bisericile
de lemn au fost foarte răspândite. Construite mai ales în satele de la sud de
Strehaia. Nu există piatră acolo, ci numai lut, dealuri de lut, care alunecau.
Nu puteai face o temelie de piatră. Bisericile se construiau direct pe pământ,
baza, ca un patrulater, avea, deasupra, scânduri. Se desfăcea în bucăţi. Puteai
s-o iei în spate. E cunoscută, de altfel, şi „Biserica călătoare“ din Ardeal,
care a ajuns la Techirghiol, apoi la Olăneşti. Dacă o iei şi o duci în altă
parte, nu mai rămâne nimic în urma ei. Ce pot spun arheologii dacă nu mai găsesc
nimic? Că „satul n-a avut biserică decât la începutul secolului 19“. (Ce
importanţă are asta pentru istoria noastră? Are.) La sfârşitul vieţii ei, o
biserică de lemn trebuia înmormântată sau pusă în noua construcţie. Nu se putea
arde. Era aşezată într-un ţarc, i se punea cruce sau era aşezată în pământ.
Deasupra ei putea creşte vegetaţie. Sau era lăsată să moară acolo unde era.
Ce
se mai poate face astăzi pentru patrimoniul arhitectural al Mehedinţiului?
Peste tot în ţară se mai poate pune câte o cruce în amintirea fostelor
biserici. Memoria trecutului e înscrisă ca o lege de neschimbat în noi,
oamenii! În propriul organism păstrăm moşteniri de la primii oameni. Când acţionezi
împotriva acestei legi – ce se poate întâmpla?
În
afara bisericilor, au mai existat şi troiţele de lemn foarte simple, cu imagini
incizate, nu pictate. Au existat însă şi troiţe pictate în culori foarte vii. Şi
mai sunt crucile de pe înălţimi, în sate ca Pârlita sau Golineasa, cu oameni săraci.
Sunt locuri de cult foarte vechi. Când era hramul satului, slujba se făcea la
cruci.
Întrebarea
„Ce se mai poate face pentru patrimoniul arhitectural al Mehedinţiului?“ a rămas
fără un răspuns clar. Blazat, Bogdan Vişan pare atât de întristat de dispariţia
fără urmă a bisericilor de lemn încât uită complet de noi, de radioascultătorii
care ar fi vrut să li se reamintească, din când în când, după frumoasele
pauze muzicale, de pildă, ce post ascultă, ce emisiune, cine e gazda şi cu
cine stă de vorbă. N-a avut chef să ne spună. Păcat.