Nobilimea
franceză nu se îmburghezise de tot pe la mijlocul veacului al XIX-lea, deși
Revoluția aceea cu ghilotina încercase o primă omogenizare socială. I-a
încetățenit de-a valma pe pauperi și pe regi și a transformat bisericile
creștine în grajduri, pătule de nutreț în pensioane pentru dudui netrecute pe
la buchea cărții, dar experte în arta de a dansa menuet și de a se lăsa mai
mult sau puțin docile în grija părinților spre a le găsi un soț cu pedigree.
Cu
toate acestea, bunăstarea unor familii bine ancorate în rosturile vieții, în
care nu era ignorat deloc respectul pentru legile scrise și nescrise ale
bunei-cuviințe, asigura unor tinere libertatea de a-și alege singure calea în
viață potrivit propriei rațiuni și glasului inimii. Într-o astfel de familie
s-a ivit în lumină în anul 1841 Berthe Morisot, pictoriță bine situată în
cercul artiștilor pictori inovatori care se opuneau academismului osificat și
care au revoluționat arta culorii, schimbând în renume denumirea de
„impresioniști”, căreia un cronicar de artă îi oferise inițial o conotație
derizorie.
Împreună
cu sora sa Edma, Berthe a beneficiat de lecții particulare de pictură în
familie de la artiști pictori de marcă, știut fiind că fetelor nu li se
permitea să urmeze cursuri academice la școlile de artă, ceea ce presupunea și
studiu după model uman. Unul dintre maeștrii alături de care Berthe a lucrat –
fără să rămână însă influențată de stilul lui –, a fost Camille Corot.
Înțelegem deci că tânăra Berthe era pe un drum foarte bun.
Ani
mai târziu, ea continua să facă studii de desen după tablourile de la Luvru.
Dar să și expună alături de confrații ei întru pictură: Degas, Monet, Renoir,
Sisley, Pissaro. Sora ei, Edma, se orientase judicios spre o bună afacere
matrimonială, renunțând fără regrete la pictura neaducătoare de arginți.
Berthe
a ignorat inelul de logodnă și ghergheful casnic, văzându-și mai departe de
studiile ei. Anii treceau și ea continua să expună pe la saloanele de artă de
la Paris.
În
anul 1863, Edouard Manet (1837–1883) expunea și el la aceleași saloane,
expunându-se ridiculizării criticii academiste și publicului rânjitor.
Naturalismul lui complet neacademic a stârnit multe strâmbături de nasuri
subțiri.
În
plan social, familiile Manet și Morisot au început să se frecventeze, ambele
întreținând tradiția mondenă a respectării zilelor de primire. După vreo patru
ani de vizite, Berthe a acceptat să-i pozeze maestrului Manet, nu ca un model
oarecare, pe care să-l plătești sau să-l mai și pui să se și dezbrace, ci ca o
nobilă ilustrare a feminității.
Cei
doi au ajuns astfel să se îndrăgostească, deși tainica poveste de iubire a
rămas neconsumată, doar consemnată în cele paisprezece portrete pe care avea să
i le facă artistul între anii 1868 și 1874. Când relația dintre cei doi a ajuns
„cumplit de greu de îndurat”, Berthe a părăsit Parisul, refugiindu-se la sora
sa. Acolo era vizitată frecvent de Eugène, fratele lui Edouard Manet, om de o
mare delicatețe sufletească și prieten desăvârșit. Acesta a reușit s-o convingă
să-l accepte de soț, el renunțând definitiv la pictura lui de amator, spre a se
consacra în totalitate promovării lucrărilor ei și asigurării liniștii ei
sufletești.
Anul
1874 debutează pentru Berthe cu un doliu – moartea tatălui. Sfârșitul de an o
găsește mireasă în negru. Avea 33 de ani. Mirele, Eugène Manet, era în culmea
fericirii. Spera s-o facă și pe ea fericită. Atunci Edouard i-a făcut Berthei
ultimul portret – al paisprezecelea și singurul în care ochii ei nu mai sunt
îndreptați spre ai lui. Pe inelarul mâinii stângi ea poartă o verighetă pe care
și-o expune cumva ostentativ.
În
pictura lui Manet s-au succedat ulterior alte chipuri și mai mult trupuri de femei.
A urmat sifilisul, care avea să-l răpună pe artist la 51 de ani. La un an după
dispariția pictorului, Berthe Morisot s-a îngrijit de organizarea unei ample
retrospective Edouard Manet – prima de această anvergură, cu 300 de lucrări.
După
trei ani de la căsătoria cu Eugène Manet, Berthe a născut o fetiță, Julie,
despre care se poate spune că a crescut sub penelul ei. Tablourile care o
reprezintă pe copilă sunt tot atâtea mărturii ale iubirii sale de mamă.
Prezența
lucrărilor sale în saloanele de artă era permanentă. În grupul pictorilor
impresioniști, Berthe Morisot era singura femeie. Critica era necruțătoare cu
aceștia și cu ea mai ales. Prin anul
1874, unul dintre cei mai vehemenți critici perora cum că „un grup de pictori
nebuni printre care și o femeie, păliți de morbul ambiției, și-au dat întâlnire
ca să-și expună lucrările. Ridicol!” Ridicol era probabil doar numele cu care
ar fi trebuit să semneze acel critic.
În
anul 1895, Berthe s-a adăugat țărânii din cetatea umbrelor. Prietenii ei
pictori i-au organizat prima retrospectivă în 1896 la galeria pariziană
„Durand-Ruel”. Pentru prima oară îi erau expuse 400 de lucrări – pictură,
grafică și sculptură. Până atunci nu se cunoștea cu exactitate cât de mare este
numărul lucrărilor acestei artiste cu adevărat egală confraților săi pictori
impresioniști, chiar dacă nu era „decât” o femeie.
Au
urmat de atunci și alte ample expoziții cu lucrări semnate de marea pictoriță
Berthe Morisot în SUA și Japonia. În 2012, muzeul „Marmottan Monet” din Paris
i-a dedicat o nouă retrospectivă. Iar povestea de iubire neîmplinită dintre cei
doi pictori a ajuns în legendă.
